Conform multor tradiţii occidentale şi orientale, fiecare fiinţă umană este considerată ca un subtil amestec de masculin şi feminin, de yang şi yin din punct de vedere al energiilor. Bărbatul posedă astfel în el o parte feminină care caută să fie asumată. Jung a numit ,,anima” această parte feminină a bărbatului, adesea inconştientă, care corespunde imaginii interioare pe care bărbatul o are despre femeie. Ea apare adesea în vise sub forma ,,unei femei necunoscute pe care o iubesc şi mă iubeşte, niciodată aceeaşi şi totuşi niciodată alta.”, dar este de asemenea o energie, un elan care ne împinge către celălalt, spre necunoscut, care ne deschide inima şi ne face să devenim creativi. Femininul corespunde părţii relaţionale din fiinţă, inimii, care ştie să primească pe călălalt şi acceptă să fie transformată prin intermediul relaţiei.
Aceasta componentă feminină este prezentă în fiecare bărbat, chiar dacă el este sau nu conştient de acest fapt. Atunci când el este inconştient, această componentă feminină se proiectează asupra femeilor care corespund stereotipiilor feminine ale prostituatei, mamei sau fecioarei. Aceste proiecţii constituie de fapt imagini nediferenţiate ale inconştientului colectiv masculin. În acest caz femeile sunt ,,obiectivate” căci ele sunt văzute prin prisma unui filtru feminin interior puţin evoluat.
Femininul din bărbat este şi poarta lui spre creativitate şi spre cea mai înaltă expresivitate artistică şi poetică: este muza poetului, inspiratoarea de talente artistice. Regăsim imagini ale acestui feminin în povestiri şi mai ales în romanele cavalereşti, sub forma frumoasei ce trebuie salvată şi a periplului pe care îl face cavalerul pentru a satisface dorinţele prinţesei pe care o iubeşte. Îl găsim de asemenea în romanele arthuriene, sub forma căutării Sfântului Graal, care reprezintă, sub forma unei cupe conţinând sângele lui Christos, femininul divin. Cupa conţinând sângele fiind un simbol eminamente feminin.
Femininul interior al bărbatului este adesea proiectat: atracţia puternică ce ne trimite unul către altul, dragostea fulgerătoare, corespund în general unei proiecţii a acestui feminin, ,,anima”, asupra fiinţei dorite. Dragostea este cu atât mai pasională şi mai nebună, cu cât acest feminin este mai puţin conştientizat, pentru că bărbatul nu se îndrăgosteşte de o anume femeie, ci chiar de imaginea sa interioară, de femeia sa interioară proiectată în exterior, asupra acelei femei. Aceasta permite şi facilitează întâlnirea, dar aceasta nu este neaparat o relaţie durabilă, căci această fascinaţie va dispărea atunci când femeia reală va apărea din spatele imaginii proiectate. În toate cazurile, marile arhetipuri feminine corespund proiecţiilor femininului în barbat, dezirabile sau respingătoare: înger sau demon, fecioară sau prostituată, mamă sau vrăjitoare, etc.
Atâta vreme cât bărbatul nu se iubeşte şi nu se acceptă total, cât nu găseşte în străfundurile lui acea forţă masculină hrănită de inima feminină (anima), el tinde să caute ce crede că îi lipseşte la femeia pe care o iubeşte. Dar ceea ce îl împinge la această căutare nu este dragostea ci nevoia. El ştie că această dragoste sau pasiune devorantă nu e decât o fascinaţie, chiar proiecţia femeii sale interioare asupra acestei femei pe care el o doreşte, femeia misterioasă şi fatală care suscită în el o pasiune nebună.
Această dragoste resimţită de el nu vine din inimă, ea nu este acolo decât pentru a completa o lipsă, un vid interior pe care nicio femeie nu-l va putea umple vreodată. Atunci el poate să se lanseze într-o cursă nebună pentru a găsi Femeia iubirii sale, această Sursă infinită de dragoste. El poate deveni atunci dependent de o femeie fatală prin sex sau pornografie, cu riscul de a se pierde el însuşi. (...)
După ce bărbatul începe să accepte această parte feminină a sufletului său, devine mai creativ, mai poetic, mai comunicativ faţă de ceilalţi şi mai deschis faţă de realitatea sa interioară. El tinde către o armonie interioară, reprezentată în alchimie sub forma uniunii Regelui cu Regina şi poate intra într-o uniune sacră cu o femeie, investind totul în acea relaţie. El poate să iubească profund acea femeie, să fie pe rând tată, protector, amant, poet, adolescent, dar fără a fi ataşat unei imagini particulare, dezvoltând o pasiune vie pentru iubita sa, dar fără a resimţi nevoia infantilă a unei securităţi materne.
Tantra propune chiar ca punct de plecare această proiecţie a femininului în masculin şi, analog, a masculinului în feminin, pentru a ajunge la întâlnirea cu Sinele, divinul din noi şi din Univers, prin intermediul Uniunii Sacre. (Traducere din franceza dupa
http://www.sexespi.com/2010/06/la-projection-de-lanima.html )
sâmbătă, 26 iunie 2010
duminică, 6 iunie 2010
Psihologie si alchimie la Jung
Analiza procesului de evoluţie a spiritului uman ne aduce la răscrucea dintre psihologie şi spiritualitate. Jung în opera sa Psihologie şi alchimie face o paralelă între procesul de individuaţie şi căutarea pietrei filozofale atât de scumpă alchimiştilor. Cum în alchimie se urmăreşte a se realiza ,,marea opera”, Jung vede aici o paralelă evidentă cu procesul de individuaţie şi realizarea Sinelui. Scopul ultim al alchimiştilor era să facă posibilă uniunea celor două principii(masculin şi feminin ) într-unul singur. Acelaşi lucru pare să se producă în psihicul uman conform cercetărilor intreprinse de Jung. Să notăm că Jung studiază alchimia în calitate de purtătoare a unui simbolism care depăşeşte toate formele de consideraţii concrete privind plumbul care s-ar transforma în aur. Sunt puţin importante formulele dezvoltate de alchimişti şi rezultatele lor; ceea ce Jung descoperă aici este că, traversând căutările şi experienţele lor, alchimiştii se găseau proiectând imagini inconştientecare reprezentau perfect procesul care determina psihicul să realizeze pe deplin şi să facă să se reunească opoziţiile pe care le conţin în ele. Numeroasele etape care duc la descoperirea pietrei filozofale, etape elaborate de alchimişti, sunt stadii de dezvoltare a personalităţii, al căror punct culminant ar fi realizarea de sine. ,, Din moment ce, in Biserică, diferenţierea grandilocventă a ritului şi dogmelor îndepărta conştiinţa de rădcinile sale naturale în inconştient, alchimia şi astrologia se ocupau neobosit să nu lase să se ruineze puntea de legătură cu natura, cu alte cuvinte, cu sufletul inconştient. (...) Alchimia dădea fără încetare ocazia de a prospecta arhetipurile, nelăsând ca procesul creştin să se insereze fără fricţiuni. Pe de o parte, alchimia se mişca în permanenţă la limita ereziei şi se vedea interzisă de Biserică dar, pe de altă parte, ea se bucura de protecţia eficace pe care i-o aducea caracterul obscur al simbolisticii sale, încât orice fenomen se putea întotdeauna explica drept fiind o inocentă alegorie. Desigur că pentru numeroşi alchimişti aspectul alegoric era atât de mult pe primul plan încât ei erau ferm convinşi că nu au de-a face decât cu compuşii chimici. Dar erau mereu alţi câţiva care considerau munca lor de laborator ca fiind esenţial centrată pe simbol şi pe efectul său psihic. (...)Ei proclamau punctul lor de vedere în fraze ca: «,aurul nostru nu este aurul vulgar, brut». Munca lor cu materia reprezenta în mod cert un efort serios de penetrare a naturii transformărilor chimice; dar, în acelaşi timp, munca lor însemna, într-o proporţie dominantă, reproducerea unui proces psihic care se derula în paralel şi care putea să fie mai uşor protejat în chimia necunoscută a materiei, decât ca fiind un proces inconştient al naturii, la fel ca şi transforamrea misterioasă a materiei. Aceasta este toată problema procesului de devenire a personalităţii- procesul de individuaţie- care se exprimă în simbolica alchimică.”
Piatra filozofală simbolizează această căutare a totalităţii. Această concordanţă între imaginile alchimice şi cele ale inconştientului vine să consolideze conceptul de arhetip şi pe cel de inconştient colectiv. Alchimia ne permite să facem legătura între diferitele tradiţii religioase şi spirituale ale Orientului şi Occidentului şi psihicul omului modern. Ea constituie o punte între trecut şi prezent.
Realizarea marii opere în alchimie se apropie într-un mod ciudat de procesul de individuaţie. Cei doi caută reintegrarea femininului şi masculinului. Dintre toate opoziţiile care compun psihicul nostru, niciuna nu este mai polarizată decât cea dintre elementul masculin şi cel feminin din fiinţă. Pentru a atinge realizarea de sine această întâlnire trebuie să se facă în psihicul nostru. În maniera sa, alchimia explică această uniune: ,, tentativa alchimică privind unirea contrariilor atinge culmea sa în « mariajul alchimic», act suprem de unificare ce desăvârşeşte opera. Odată ce învrăjbirea dintre cele patru elemente a fost anihilată, mai rămâne doar o opoziţie, ultima şi cea mai puternică dintre toate, pe care alchimiştii nu puteau să o exprime într-o manieră mai frapantă decât prin raportul mutual dintre femeie şi bărbat. Fără îndoială, acestă confruntare conduce la a evoca mai întâi forţa pasiunii şi iubirii care atrage irezistibil polii separaţi unul către celălalt, dar făcându-se aceasta se uită faptul că o atracţie atât de violentă nu este necesară decât acolo unde o rezistenţă tot atât de mare ţine separaţi polii unul de altul.” ( Mysterium conjunctionis, Trad. E. Perrot, Paris, Albin Michel, 1980, p. 129-130) În Psihologia transferului, Jung face o paralelă între multiplele faze ale procesului alchimic, centrate pe mariajul royal(hieros gamos) şi cele ale întâlnirii cu partea inconştientă a psihicului. Mariajul este întâlnirea cu animus şi anima. Femininul se logodeşte cu masculinul, este mariajul regal, uniunea supremă. După această uniune survine moartea, care duce spre o nouă renaştere, cea a sufletului. Opoziţia dintre corp şi spirit îşi găseşte aici rezolvarea, prin spiritualizarea materiei şi materializarea spiritului.
De la această veche artă dată uitării, Jung dezvoltă o întreagă teorie şi propune, iată, o reconsiderare surprinzătoare. El explică de ce s-a lăsat impregnat de alchimie şi cum poate ea servi la cercetarea pe care o intreprinde: ,, Câteva teme arhetipale frecvente în alchimiese întâlnesc şi în visele omului modern. Cu această ocazie eu am indicat mai degrabă decât am descris în detaliu că materia are ca merite bogăţia de simboluri şi idei care zac ascunse în convenţiile acestei «arte». Astfel că primul meu obiectiv era de a aduce dovada că lumea simbolurilor alchimice nu aparţinea definitiv trecutului, ci, departe de aceasta, este raliată într-o manieră mult mai vie experienţelor şi descoperirilor celor mai recente ale psihologiei inconştientului."(op.cit.)
Subiectul pune în discuţie problema Sinelui într-un raport de sincronicitate cu Universul, tinzând către deplina realizare a fiinţei şi întâlnirea divinului înlăuntrul său.
Piatra filozofală simbolizează această căutare a totalităţii. Această concordanţă între imaginile alchimice şi cele ale inconştientului vine să consolideze conceptul de arhetip şi pe cel de inconştient colectiv. Alchimia ne permite să facem legătura între diferitele tradiţii religioase şi spirituale ale Orientului şi Occidentului şi psihicul omului modern. Ea constituie o punte între trecut şi prezent.
Realizarea marii opere în alchimie se apropie într-un mod ciudat de procesul de individuaţie. Cei doi caută reintegrarea femininului şi masculinului. Dintre toate opoziţiile care compun psihicul nostru, niciuna nu este mai polarizată decât cea dintre elementul masculin şi cel feminin din fiinţă. Pentru a atinge realizarea de sine această întâlnire trebuie să se facă în psihicul nostru. În maniera sa, alchimia explică această uniune: ,, tentativa alchimică privind unirea contrariilor atinge culmea sa în « mariajul alchimic», act suprem de unificare ce desăvârşeşte opera. Odată ce învrăjbirea dintre cele patru elemente a fost anihilată, mai rămâne doar o opoziţie, ultima şi cea mai puternică dintre toate, pe care alchimiştii nu puteau să o exprime într-o manieră mai frapantă decât prin raportul mutual dintre femeie şi bărbat. Fără îndoială, acestă confruntare conduce la a evoca mai întâi forţa pasiunii şi iubirii care atrage irezistibil polii separaţi unul către celălalt, dar făcându-se aceasta se uită faptul că o atracţie atât de violentă nu este necesară decât acolo unde o rezistenţă tot atât de mare ţine separaţi polii unul de altul.” ( Mysterium conjunctionis, Trad. E. Perrot, Paris, Albin Michel, 1980, p. 129-130) În Psihologia transferului, Jung face o paralelă între multiplele faze ale procesului alchimic, centrate pe mariajul royal(hieros gamos) şi cele ale întâlnirii cu partea inconştientă a psihicului. Mariajul este întâlnirea cu animus şi anima. Femininul se logodeşte cu masculinul, este mariajul regal, uniunea supremă. După această uniune survine moartea, care duce spre o nouă renaştere, cea a sufletului. Opoziţia dintre corp şi spirit îşi găseşte aici rezolvarea, prin spiritualizarea materiei şi materializarea spiritului.
De la această veche artă dată uitării, Jung dezvoltă o întreagă teorie şi propune, iată, o reconsiderare surprinzătoare. El explică de ce s-a lăsat impregnat de alchimie şi cum poate ea servi la cercetarea pe care o intreprinde: ,, Câteva teme arhetipale frecvente în alchimiese întâlnesc şi în visele omului modern. Cu această ocazie eu am indicat mai degrabă decât am descris în detaliu că materia are ca merite bogăţia de simboluri şi idei care zac ascunse în convenţiile acestei «arte». Astfel că primul meu obiectiv era de a aduce dovada că lumea simbolurilor alchimice nu aparţinea definitiv trecutului, ci, departe de aceasta, este raliată într-o manieră mult mai vie experienţelor şi descoperirilor celor mai recente ale psihologiei inconştientului."(op.cit.)
Subiectul pune în discuţie problema Sinelui într-un raport de sincronicitate cu Universul, tinzând către deplina realizare a fiinţei şi întâlnirea divinului înlăuntrul său.
joi, 27 mai 2010
Alchimie: în căutarea omului total
Curentele hermetice (gnozele, ereziile, alchimia, kabbala, etc.) au dezvoltat şi au ilustrat şi ele tema unui Dumnezeu androgin. Iată ce putem citi în în principalul text al Corpus hermeticum, Asclepius: ,,Dumnezeu nu are nume, sau mai degrabă el le are pe toate, din moment ce el e în acelaşi timp Unul şi Totul. Infinit împlinit de fecunditatea celor două sexe, el creează mereu tot ceea ce are în intenţie să procreeze.
- Cum, tu spui că Dumnezeu are două sexe, o, Trismegist?
- Da, Asclepius, şi nu doar Dumnezeu ci toate fiinţele animale şi vegetale...”
(Corpus Hermeticus, II, 20, 21, trad. A. J. Festugiere, Les Belles Lettres, 1983.)
Androginia în acest text este explicit raportată caracterului de totalitate, omniscientă şi omnipotentă a lui Dumnezeu. Ea ilustrează şi ideea că esenţa lui Dumnezeu este totalitatea. Descoperim de altfel urme discrete ale acestei androginii în tablourile reprezentând pe Hristos mort (pe cruce şi în momentul când este pus în mormânt). În epoca clasică, într-adevăr artiştii au reprezentat rana lui Iisus din coaste ca pe un sex de femeie. Androginul latent, aluzie la Iisus, este o temă recurentă în rugăciunile mistice în care, bărbaţi şi femei, nu îl invocau doar ca pe logodnicul Bisericii, dar şi ca pe Mama Divină.
Hermafroditismul era considerat ca starea originală a omului, aşa cum el a fost zămislit de Creator. Adam era androgin în Geneză: se spune că Yahve a creat bărbatul şi femeia. Şi dacă, în versetul următor, femeia a ieşit din coasta lui Adam, acest fapt dovedeşte că ea, Eva, era deja inclusă în el. Caracterul androginic al lui Adam primordial este una din temele centrale ale Kabbalei: după una din versiuni, Adam şi Eva au fost concepuţi spate în spate, cu umerii uniţi, iar Dumnezeu i-a separat apoi cu o tăietură de topor. În aceeaşi tradiţie, Isaac Louria considera că toate sufletele oamenilor, toate spiritele erau conţinute în acest Adam primordial. În Kabbala se poate citi un pasaj superb: ,,... aşa cum fitilul unei lumânări este făcut din mai multe fire răsucite împreună, sufletul lui Adam este împletit din sufletele tuturor fiinţelor.” Astfel, ideea fiinţei totale ţine de un mit al originilor umane, un mit antropologic.
Din punct de vedere creştin, în mod ideal, androginia trebuia să se reveleze în momentul învierii; din moment ce marca vizibilă a căderii (distincţia sexelor) nu va mai avea raţiunea să existe.
Bisexualitatea, într-adevăr, poate fi înţeleasă ca o promisiune pentru nemurire. Fără să cunoască în profunzime cauzele biologice, anticii ghiciseră deja legătura sexului cu moartea. Legendele din jurul androginiei sunt vise de nemurire. Ca un corolar, nemurirea nu neagă doar moartea ci incompletudinea sexuală, sexuarea primitivă. Este motivul pentru care alchimia, acest vis nebun de totalitate, căuta nemurirea (Marea Operă, Elixirul Nemuririi) plecând de la uniunea masculinului cu femininul. Găsim peste tot o mulţime de simboluri în acest sens (soare-lună, aur-argint, etc.). În acelaşi sens, unele practici sexuale pot fi interpretate ca realizări simbolice ale dorinţei de a fi cele două sexe în acelaşi timp.
- Cum, tu spui că Dumnezeu are două sexe, o, Trismegist?
- Da, Asclepius, şi nu doar Dumnezeu ci toate fiinţele animale şi vegetale...”
(Corpus Hermeticus, II, 20, 21, trad. A. J. Festugiere, Les Belles Lettres, 1983.)
Androginia în acest text este explicit raportată caracterului de totalitate, omniscientă şi omnipotentă a lui Dumnezeu. Ea ilustrează şi ideea că esenţa lui Dumnezeu este totalitatea. Descoperim de altfel urme discrete ale acestei androginii în tablourile reprezentând pe Hristos mort (pe cruce şi în momentul când este pus în mormânt). În epoca clasică, într-adevăr artiştii au reprezentat rana lui Iisus din coaste ca pe un sex de femeie. Androginul latent, aluzie la Iisus, este o temă recurentă în rugăciunile mistice în care, bărbaţi şi femei, nu îl invocau doar ca pe logodnicul Bisericii, dar şi ca pe Mama Divină.
Hermafroditismul era considerat ca starea originală a omului, aşa cum el a fost zămislit de Creator. Adam era androgin în Geneză: se spune că Yahve a creat bărbatul şi femeia. Şi dacă, în versetul următor, femeia a ieşit din coasta lui Adam, acest fapt dovedeşte că ea, Eva, era deja inclusă în el. Caracterul androginic al lui Adam primordial este una din temele centrale ale Kabbalei: după una din versiuni, Adam şi Eva au fost concepuţi spate în spate, cu umerii uniţi, iar Dumnezeu i-a separat apoi cu o tăietură de topor. În aceeaşi tradiţie, Isaac Louria considera că toate sufletele oamenilor, toate spiritele erau conţinute în acest Adam primordial. În Kabbala se poate citi un pasaj superb: ,,... aşa cum fitilul unei lumânări este făcut din mai multe fire răsucite împreună, sufletul lui Adam este împletit din sufletele tuturor fiinţelor.” Astfel, ideea fiinţei totale ţine de un mit al originilor umane, un mit antropologic.
Din punct de vedere creştin, în mod ideal, androginia trebuia să se reveleze în momentul învierii; din moment ce marca vizibilă a căderii (distincţia sexelor) nu va mai avea raţiunea să existe.
Bisexualitatea, într-adevăr, poate fi înţeleasă ca o promisiune pentru nemurire. Fără să cunoască în profunzime cauzele biologice, anticii ghiciseră deja legătura sexului cu moartea. Legendele din jurul androginiei sunt vise de nemurire. Ca un corolar, nemurirea nu neagă doar moartea ci incompletudinea sexuală, sexuarea primitivă. Este motivul pentru care alchimia, acest vis nebun de totalitate, căuta nemurirea (Marea Operă, Elixirul Nemuririi) plecând de la uniunea masculinului cu femininul. Găsim peste tot o mulţime de simboluri în acest sens (soare-lună, aur-argint, etc.). În acelaşi sens, unele practici sexuale pot fi interpretate ca realizări simbolice ale dorinţei de a fi cele două sexe în acelaşi timp.
duminică, 9 mai 2010
Prin diadă, către unitate
În ansamblu, mitul platonician al androginului face aluzie la trecerea de la unitate la dualitate, de la fiinţă la privarea de fiinţă şi de viaţă absolută. Mitul se opreşte anume asupra dualităţii sexelor pentru a semnala semnificaţia secretă şi obiectul ultim al erosului. Într-una din Upanişade se poate citi: ,,Nu pentru femeia în sine este dorită femeia de către bărbat ci pentru atma (principiul Lumină şi Nemurire)".(Bhradharanyaka- Upanişad,II,IV.5.) În aspectul său cel mai profund, erosul încorporează o străduinţă de a depăşi consecinţele căderii în păcat, de a evada din lumea limitativă a dualităţii şi de a restabili starea primordială, de a depăşi condiţia unei existenţe duale scindate şi determinate de ,,altul". Acesta e misterul ascuns în impulsul care îl împinge pe bărbat spre femeie cu o forţă elementară, mai presus de toate condiţionările. Ni se oferă aici, aşadar, cheia întregii metafizici a sexului:,, Prin diadă, către unitate". În dragostea sexuală recunoaştem forma cea mai universală în care oamenii încearcă orbeşte să distrugă momentan dualitatea, să depăşească frontiera dintre Eu şi non-Eu, dintre Eu şi Tu, carnea şi sexul slujind drept instrumente ale unei apropieri extatice de unificare. Etimologia cuvântului amor propusă de un ,,Fedele d'Amore" medieval, deşi fantezistă, nu e mai puţin semnificativă: ,,Particula a înseamnă ,,fără"; mor înseamnă ,,moarte"; reunindu-le, avem ,,fără moarte" adică nemurire." (A.Ricolfi, Studi sui Fedeli d'Amore, Milano, 1933, volI, p.63.).
În fond, omul, iubind şi dorind, caută confirmarea de sine, participarea la fiinţa absolută, abolirea privaţiei şi a neliniştii existenţiale conexe. Întrezărim aici drumul ce duce la domeniul erotismului mistic şi al utilizării sacrale şi magice a sexului proprie atâtor tradiţii antice: căci, încă de la început, s-a revelat fondul elementar nu fizic, ci metafizic al impulsului erotic.
(După J. Evola, Metafizica sexului, Humanitas, Bucureşti, 2006.)
În fond, omul, iubind şi dorind, caută confirmarea de sine, participarea la fiinţa absolută, abolirea privaţiei şi a neliniştii existenţiale conexe. Întrezărim aici drumul ce duce la domeniul erotismului mistic şi al utilizării sacrale şi magice a sexului proprie atâtor tradiţii antice: căci, încă de la început, s-a revelat fondul elementar nu fizic, ci metafizic al impulsului erotic.
(După J. Evola, Metafizica sexului, Humanitas, Bucureşti, 2006.)
luni, 26 aprilie 2010
Actul amoros şi re-crearea androginului
Practica amorului sacru ar însemna în zilele noastre fantasma cea mai insolită... şi, cu toate acestea, câţi dintre muritori nu au visat să atingă în timpul actului amoros starea transcendentă a ascensiunii ,,în cel de-al nouălea cer”? Puţini dintre noi însă ştiu că iubirea sinceră şi adorarea sunt de sorginte mistică şi că sacralitatea unei uniuni sexuale este cu atât mai manifestă cu cât cei doi sunt mai conştienţi de importanţa spirituală a actului amoros. Femeia îndrăgostită îl re-creează în ea pe bărbatul său interior, redescoperind în profunzimile sale ceea ce Jung numea animus, o structură subtilă complementară. Prin unirea celor doi, femeia regăseşte în ea răspunsul adecvat la aşteptările sale esenţiale, concentrate la nivelul cel mai adânc al fiinţei. Atunci ea îşi revelează integralitatea primordială şi resimte euforic condiţia androginală. Ea se simte ,, just perfect, whole again”. În mod analog, la bărbat are loc acelaşi fenomen. El îşi descoperă femeia interioară, anima, latura sa feminină originară. Prin conştienţă şi prin raportare la Sine, cei doi îşi depăşesc condiţia banală de participanţi la un act pur fizic. Ei devin Unul şi re-creează atunci un sui generis univers.
Androginul tantric
În timpul fuziunii amoroase, atunci când, datorită sublimării energiilor, cei doi sunt fixaţi în starea supramentală, pe fondul unei totale absenţe a gândirii discursive, apare un schimb subtil de energii care potenţează animus şi, respectiv, anima celor doi iubiţi. Ei devin, pe rând, activ/pasiv, emisiv/receptiv. Bărbatul devine receptiv, iar femeia are momente de adevărată ,,posesie". Ea simte că deţine controlul şi că iubitul ei se deschide cu toată fiinţa către ea. În acelaşi timp, datorită unei transmutări continue de energie, se antrenează fluxuri de energie vitală. Astfel se explică apariţia vitalităţii şi prospeţimii care survin în timpul actului amoros şi care persistă în fiinţă ore şi chiar zile întregi. Un cuplu de îndrăgostiţi tantrici poate continua jocul amoros ore întregi fără să piardă energie, ci, dimpotrivă, să se vitalizeze. Tantra este tocmai această împletire/urzeală de energii feminine şi masculine , realizarea androginală, revelarea elementului originar în fiinţă.
joi, 22 aprilie 2010
Revelaţia androginului
Era în miezul unei zile albe, când Shiva Magicianul îşi făcu simţită prezenţa-I divină…
Aveam, în acele clipe de caldă comuniune cu iubitul meu, conştienţa prezenţei Lui: fiecare gest al iubitului meu venea de la El, fiecare şoaptă a bărbatului meu se unduia pe fiinţa mea expansionată… ştiam Cine îl locuia pe bărbatul dorinţelor mele, căci El venea spre mine cu tot alaiul de dezmierdări… Femeia din mine le aştepta, din vechime, din faza ei de graţie primordială… era pentru mine uimitor cât de perfect acţiona scumpul meu, cât de adecvat răspundea aşteptărilor mele… am avut, în acele clipe, revelaţia androginului, a unificării, conştiinţa Întregului.
Aveam, în acele clipe de caldă comuniune cu iubitul meu, conştienţa prezenţei Lui: fiecare gest al iubitului meu venea de la El, fiecare şoaptă a bărbatului meu se unduia pe fiinţa mea expansionată… ştiam Cine îl locuia pe bărbatul dorinţelor mele, căci El venea spre mine cu tot alaiul de dezmierdări… Femeia din mine le aştepta, din vechime, din faza ei de graţie primordială… era pentru mine uimitor cât de perfect acţiona scumpul meu, cât de adecvat răspundea aşteptărilor mele… am avut, în acele clipe, revelaţia androginului, a unificării, conştiinţa Întregului.
marți, 6 aprilie 2010
Animus şi anima la Jung
Înainte ca procesul de individuaţie să înceapă, noi am putea spune despre personalitatea noastră că este multiplă, în sensul că ea comportă mai mulţi poli care nu comunică între ei. Jung postulează chiar că, la origine, spiritul uman a putut fi locuit de o ,,colecţie" de spirite mai mult sau mai puţin opuse între ele şi că unificarea într-un singur suflet este rezultatul unei evoluţii lente. Animismul nu ar fi decât rezultatul proiecţiei acestor spirite multiple asupra naturii înconjurătoare. Această dimensiune a psihicului, numită ,,suflet" este, după părerea lui Jung, sexuată. Cel al femeii ar fi masculin, animus, iar cel al barbatului ar fi feminin, anima . Iată cum explică Jung ce intuiţie i-a inspirat posibila existenţă a celuilalt sex în psihic:
,,... poate inconştientul meu a format o personalitate care nu este eul meu, dar care ar vrea să se exprime şi să îşi manifeste propria sa opinie. Eu ştiam că vocea era a unei femei şi eu am recunoscut-o ca fiind vocea unei psihopate foarte dotată. Ea devenise un personaj trăind în mine însumi.(...)Observai că femeia din mine nu dispunea de un centru al vorbirii, aşa că i-am propus să se servească de limbajul meu. Ea acceptă această ofertă şi îşi expuse imediat punctul de vedere într-un lung discurs. Am fost extrem de uimit de faptul că o femeie, care provenea din interiorul meu, se amesteca în gândurile mele.(...) Mai târziu, înţelesei că era vorba despre o personificare tipică sau arhetipală în subconştientul meu de bărbat şi am desemnat-o prin termenul anima. Am denumit figura corespondentă în inconştientul femeii, animus." (Ma vie souvenirs, rêve et pensée)
Integrarea alterităţii sexuale constituie ultima etapă înaintea realizării de sine. Animus şi anima sunt arhetipuri sau complexe aparţinând inconştientului. Ele riscă deci să fie necunoscute atâta timp cât rămân neconştientizate.
,,Rămâne deci dificil să ne facem o idee despre suflet în calitate de funcţie sau complex de funcţii; am putea spune, prin analogie, că persona (personalitatea noastră exterioară) şi anima sunt punţi care permit eului sa se raporteze atât la exterior cât şi la interior. Sunt complexe foarte dificil de modificat şi ele rămân adesea inconştiente pentru subiect şi identice cu ele însele pe toată durata vieţii.”
Pentru a identifica natura acestei entităţi sexuale în sânul psihicului nostru, trebuie să fim atenţi la proiecţiile pe care avem tendinţa să le facem asupra persoanelor de alt sex, în particular. Adesea noi proiectăm în celălalt elemente ce nu-i aparţin, cu alte cuvinte, conţinuturi din animus/anima al nostru. ,,Toate aceste aspecte din anima au proprietatea că pot fi proiectate în aşa fel încât ele ne-ar apărea drept calităţi pe care acea femeie reală le-ar avea.” Astfel explică Jung fenomenul de îndrăgostire; anima la bărbat, în acele momente inconştientă, se găseşte proiectată asupra unei femei care devine un fel de oglindă pentru bărbat. Acesta se regăseşte şi se recunoaşte în această femeie şi riscă să se dizolve în ea. Fenomenul se produce atâta timp cât durează proiecţia. Altfel spus, persoana care va avea impresia că se recunoaşte în celălalt, o va face atâta timp cât nu va conştientiza prezenţa alterităţii sale sexuale (animus/anima) în propria sa personalitate. La bărbat, anima ar fi expresia erosului său. Femeia ar trebui să recunoască în ea structura animus, care ar fi reprezentantul logos-ului.
,,... poate inconştientul meu a format o personalitate care nu este eul meu, dar care ar vrea să se exprime şi să îşi manifeste propria sa opinie. Eu ştiam că vocea era a unei femei şi eu am recunoscut-o ca fiind vocea unei psihopate foarte dotată. Ea devenise un personaj trăind în mine însumi.(...)Observai că femeia din mine nu dispunea de un centru al vorbirii, aşa că i-am propus să se servească de limbajul meu. Ea acceptă această ofertă şi îşi expuse imediat punctul de vedere într-un lung discurs. Am fost extrem de uimit de faptul că o femeie, care provenea din interiorul meu, se amesteca în gândurile mele.(...) Mai târziu, înţelesei că era vorba despre o personificare tipică sau arhetipală în subconştientul meu de bărbat şi am desemnat-o prin termenul anima. Am denumit figura corespondentă în inconştientul femeii, animus." (Ma vie souvenirs, rêve et pensée)
Integrarea alterităţii sexuale constituie ultima etapă înaintea realizării de sine. Animus şi anima sunt arhetipuri sau complexe aparţinând inconştientului. Ele riscă deci să fie necunoscute atâta timp cât rămân neconştientizate.
,,Rămâne deci dificil să ne facem o idee despre suflet în calitate de funcţie sau complex de funcţii; am putea spune, prin analogie, că persona (personalitatea noastră exterioară) şi anima sunt punţi care permit eului sa se raporteze atât la exterior cât şi la interior. Sunt complexe foarte dificil de modificat şi ele rămân adesea inconştiente pentru subiect şi identice cu ele însele pe toată durata vieţii.”
Pentru a identifica natura acestei entităţi sexuale în sânul psihicului nostru, trebuie să fim atenţi la proiecţiile pe care avem tendinţa să le facem asupra persoanelor de alt sex, în particular. Adesea noi proiectăm în celălalt elemente ce nu-i aparţin, cu alte cuvinte, conţinuturi din animus/anima al nostru. ,,Toate aceste aspecte din anima au proprietatea că pot fi proiectate în aşa fel încât ele ne-ar apărea drept calităţi pe care acea femeie reală le-ar avea.” Astfel explică Jung fenomenul de îndrăgostire; anima la bărbat, în acele momente inconştientă, se găseşte proiectată asupra unei femei care devine un fel de oglindă pentru bărbat. Acesta se regăseşte şi se recunoaşte în această femeie şi riscă să se dizolve în ea. Fenomenul se produce atâta timp cât durează proiecţia. Altfel spus, persoana care va avea impresia că se recunoaşte în celălalt, o va face atâta timp cât nu va conştientiza prezenţa alterităţii sale sexuale (animus/anima) în propria sa personalitate. La bărbat, anima ar fi expresia erosului său. Femeia ar trebui să recunoască în ea structura animus, care ar fi reprezentantul logos-ului.
Shiva în ipostaza sa perfect androginală
Shiva în ipostaza sa perfect androginală, divină
de profesor yoga Gregorian Bivolaru
Shiva-Ardhanarishvara este una dintre cele mai binecunoscute ipostaze ale lui Shiva. Ea este expresia tainică a naturii sale divine, androginale, bipolare, în care el, în manifestarea sa ca Supremul Masculin este intim fuzionat cu propria sa jumătate feminină.
Shiva-Ardhanarishvara este androginul divin glorios. Semnificaţia profund spirituală a acestei ipostaze a lui Shiva este foarte importantă pentru tradiţia hindusă. Shiva-Ardhanarishvara este expresia fuziunii indisociabile dintre Shiva şi Shakti – Supremul Transcendent şi energia feminină creatoare, aspectul masculin şi aspectul feminin, care atunci se află într-o stare de perfectă neutralitate şi echilibru polar. Shiva-Ardhanarishvara este totodată fiinţa divină, cosmică care există dincolo de orice polaritate sau dualitate, ea fiind atunci situată deasupra tuturor aspectelor complementare care există în manifestare.
Ipostaza lui Shiva ca androgin divin glorios este de multe ori evocată şi adorată în cele mai multe părţi ale Indiei, ea fiind prezentă adeseori în imnurile străvechi care îi sunt închinate lui Shiva. La baza ei se află următoarea povestire mitică:
Înţeleptul Bringi era unul dintre adoratorii perseverenţi şi plini de fervoare ai lui Shiva, însă el obişnuia să-l adore numai pe Shiva, neglijând în mod voit venerarea lui Shakti. Prin practica sa spirituală, Bringi urmărea exclusiv transcenderea aspectelor existenţei şi, tocmai de aceea, el considera că este just ca el să îl adore numai pe Shiva, separându-l în mintea sa pe Shiva de energia feminină manifestatoare (Shakti), de care în realitate Shiva era nedespărţit şi este în permanenţă.
Odată, zeii şi înţelepţii s-au dus spre a rămâne plini de dăruire şi veneraţie în jurul lui Shiva şi al iubitei sale Parvati, a căror reşedinţă era muntele Kailassa. Atunci, însă, fanaticul adorator al lui Shiva, pe nume Bringi, a început să insiste, spunându-le că dacă ei îl adoră cu adevărat pe Shiva, este necesar să vină doar în jurul lui Shiva. Excluzâd-o în totalitate pe Shakti (energia feminină) din rugăciunile ce erau îndreptate către Shiva, Bringi a renunţat fără să ştie la energia lui vitală, susţinătoare, feminină, care în realitate provenea tocmai de la Shakti şi care îl susţinea totdeauna în acţiunea sa de adorare. Pentru a-i oferi o lecţie spirituală care trebuia să-l scoată din starea de limitare şi prostie în care se afla, Parvati l-a făcut atunci pe adoratorul fanatic Bringi să ajungă şi să rămână din punct de vedere fizic într-o stare trupească în care el era numai piele şi os. Întreaga sa energie feminină (Shakti), pe care neîncetat el o respingea cu o fervoare aproape nebunească, i-a părăsit atunci complet trupul şi din această cauză bietul Bringi a devenit în scurt timp foarte slăbit şi lipsit de aproape orice fel de urmă de energie, astfel încât atunci el nu mai era capabil să realizeze nici cele mai mici mişcări, fiind deja în imposibilitate să se mai deplaseze. El a continuat, însă, să se roage cu încăpăţânare doar lui Shiva. Plin de o nesfârşită compasiune, Shiva i-a oferit atunci adoratorului său fanatic drept sprijin un băţ. Luându-l cu veneraţie, Bringi s-a ataşat după aceea atât de tare de acel băţ al său, încât acesta a devenit în scurt timp întocmai ca un al treilea picior pentru el.
Având acum acest nou sprijin care fusese primit de la Shiva, Bringi a continuat să-l adore mai departe numai pe Shiva, neînţelegând nici măcar atunci care era sensul acestei lecţii spirituale la care deja fusese supus. Atunci, pentru a-l ajuta să înţeleagă inseparabilitatea dintre Shakti şi Shiva, iubita lui Shiva l-a rugat pe Stăpânul ei Divin, Shiva, să-şi asume pentru adoratorul său Bringi o înfăţişare în care ea să fie una cu Shiva, şi care să exprime într-un mod evident inseparabilitatea care există între Shiva şi Shakti. În această situaţie, Shiva şi-a asumat atunci ipostaza Ardhanarishvara.
de profesor yoga Gregorian Bivolaru
Shiva-Ardhanarishvara este una dintre cele mai binecunoscute ipostaze ale lui Shiva. Ea este expresia tainică a naturii sale divine, androginale, bipolare, în care el, în manifestarea sa ca Supremul Masculin este intim fuzionat cu propria sa jumătate feminină.
Shiva-Ardhanarishvara este androginul divin glorios. Semnificaţia profund spirituală a acestei ipostaze a lui Shiva este foarte importantă pentru tradiţia hindusă. Shiva-Ardhanarishvara este expresia fuziunii indisociabile dintre Shiva şi Shakti – Supremul Transcendent şi energia feminină creatoare, aspectul masculin şi aspectul feminin, care atunci se află într-o stare de perfectă neutralitate şi echilibru polar. Shiva-Ardhanarishvara este totodată fiinţa divină, cosmică care există dincolo de orice polaritate sau dualitate, ea fiind atunci situată deasupra tuturor aspectelor complementare care există în manifestare.
Ipostaza lui Shiva ca androgin divin glorios este de multe ori evocată şi adorată în cele mai multe părţi ale Indiei, ea fiind prezentă adeseori în imnurile străvechi care îi sunt închinate lui Shiva. La baza ei se află următoarea povestire mitică:
Înţeleptul Bringi era unul dintre adoratorii perseverenţi şi plini de fervoare ai lui Shiva, însă el obişnuia să-l adore numai pe Shiva, neglijând în mod voit venerarea lui Shakti. Prin practica sa spirituală, Bringi urmărea exclusiv transcenderea aspectelor existenţei şi, tocmai de aceea, el considera că este just ca el să îl adore numai pe Shiva, separându-l în mintea sa pe Shiva de energia feminină manifestatoare (Shakti), de care în realitate Shiva era nedespărţit şi este în permanenţă.
Odată, zeii şi înţelepţii s-au dus spre a rămâne plini de dăruire şi veneraţie în jurul lui Shiva şi al iubitei sale Parvati, a căror reşedinţă era muntele Kailassa. Atunci, însă, fanaticul adorator al lui Shiva, pe nume Bringi, a început să insiste, spunându-le că dacă ei îl adoră cu adevărat pe Shiva, este necesar să vină doar în jurul lui Shiva. Excluzâd-o în totalitate pe Shakti (energia feminină) din rugăciunile ce erau îndreptate către Shiva, Bringi a renunţat fără să ştie la energia lui vitală, susţinătoare, feminină, care în realitate provenea tocmai de la Shakti şi care îl susţinea totdeauna în acţiunea sa de adorare. Pentru a-i oferi o lecţie spirituală care trebuia să-l scoată din starea de limitare şi prostie în care se afla, Parvati l-a făcut atunci pe adoratorul fanatic Bringi să ajungă şi să rămână din punct de vedere fizic într-o stare trupească în care el era numai piele şi os. Întreaga sa energie feminină (Shakti), pe care neîncetat el o respingea cu o fervoare aproape nebunească, i-a părăsit atunci complet trupul şi din această cauză bietul Bringi a devenit în scurt timp foarte slăbit şi lipsit de aproape orice fel de urmă de energie, astfel încât atunci el nu mai era capabil să realizeze nici cele mai mici mişcări, fiind deja în imposibilitate să se mai deplaseze. El a continuat, însă, să se roage cu încăpăţânare doar lui Shiva. Plin de o nesfârşită compasiune, Shiva i-a oferit atunci adoratorului său fanatic drept sprijin un băţ. Luându-l cu veneraţie, Bringi s-a ataşat după aceea atât de tare de acel băţ al său, încât acesta a devenit în scurt timp întocmai ca un al treilea picior pentru el.
Având acum acest nou sprijin care fusese primit de la Shiva, Bringi a continuat să-l adore mai departe numai pe Shiva, neînţelegând nici măcar atunci care era sensul acestei lecţii spirituale la care deja fusese supus. Atunci, pentru a-l ajuta să înţeleagă inseparabilitatea dintre Shakti şi Shiva, iubita lui Shiva l-a rugat pe Stăpânul ei Divin, Shiva, să-şi asume pentru adoratorul său Bringi o înfăţişare în care ea să fie una cu Shiva, şi care să exprime într-un mod evident inseparabilitatea care există între Shiva şi Shakti. În această situaţie, Shiva şi-a asumat atunci ipostaza Ardhanarishvara.
Sufletul pereche: realitate sau mit?
Conceptul de suflet pereche a pătruns cu hotărâre în universul ideatic si de preocupări al ultimilor ani. În ce măsură este el un corespondent al realităţii, este destul de aventuros de cercetat, mai ales că datele actuale în materie de mitologie sunt destul de reduse la acest capitol. Wikipedia fr. oferă următoarele date:
,,Sufletul pereche este un concept care desemnează o compatibilitate amoroasă, amicală şi/ sau sexuală presupusă a fi perfectă între un bărbat şi o femeie. Termenul este întrebuinţat în viaţa curentă pentru a evoca o relaţie de acest tip, precum şi în diverse curente de tip New Age în sensul sufletelor predestinate să se întâlnească.
O teorie a sufletelor- surori poate fi găsită la Platon în Banchetul : fiinţele umane, la origine, ar fi fost constituite din patru braţe, patru picioare şi un singur cap cu două feţe. Zeus, care s-ar fi temut de puterea lor, le-ar fi tăiat în două, condamnându-le să petreacă restul vieţii lor căutându-şi partea lipsă.
Acest mit al androginului originar este, în acelaşi timp, una din interpretările date creaţiei femeii în Geneză. După Ramban, fiecare dintre partenerii separaţi aspiră să regăsească prezenţa celuilalt, a cărui marcă a păstrat-o în trupul şi sufletul său.
După Teosofie şi după tezele lui Edgar Cayce, Dumnezeu ar fi creat sufletele androgine. Acestea s-ar fi separat mai târziu în două sexe. De-a lungul reîncarnărilor, cele două suflete s-ar regăsi şi, odată ce şi-ar arde karma, ele ar fuziona din nou.
Termenul este adesea utilizat în manieră ironică sau ca alegorie pentru a desemna interacţiunile fuzionale între fiinţele umane sau în natură. Expresia este de asemenea frecvent folosită de către agenţiile matrimoniale şi site-urile de intâlniri prin Internet.
În China, termenul ,,laotong” este un concept similar, conform căruia două persoane de acelaşi sex sunt asociate încă din copilărie pentru a forma o legătură de prietenie şi de susţinere care ar trebui să dureze o viaţă întreagă. O altă expresie, ,,tian sheng yi dui” înseamnă ,,un cuplu ales de Cer”.
În Statele Unite, expresia este ,,soul mate” sau ,,twin soul”.
După legendele evreieşti, la 40 zile de la concepţia unui băiat, Dumnezeu desemnează pe cea care îi este destinată: acest suflet pereche, bashert, este numit ,,destin”. Acest concept este reluat de Marc Levy în Sept jours pour une éternité : ,,Bachert este persoana pe care Dumnezeu ţi- a destinat-o, este cealaltă jumătate a ta, adevărata ta dragoste.”
traducere din fr. după
http://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%82me_s%C5%93ur
Trebuie să recunoaştem că există extrem de puţine date şi referinţe legate de acest subiect. De bun simţ este remarca legată de caracterul esoteric al acestui fenomen: adevărul despre androgin este de sorginte iniţiatică, aşa cum sunt toate adevărurile fundamentale; ele se descoperă prin revelaţie. Scrierile tantrice se referă la ,,atingerea UNULUI" în momentul uniunii amoroase a celor doi îndrăgostiţi care îşi transcend limitele corporale într-o uniune sacră. Atunci femeia şi bărbatul nu se mai percep ca individualităţi ci se regăsesc contemplând o aceeaşi Realitate Unică în care se dizolvă.
Viziunea actuală a noţiunii de suflet pereche lasă să se întrevadă o anumită stare de aşteptare continuă şi mentalizare în exces a relaţionării noastre cu sexul opus: avem aşteptări clare de la cel-cea cu care interacţionăm: el-ea trebuie să fie conform planului nostru mental prestabilit. Iar dacă respectiva persoană nu întruneşte suma caltăţilor proiectate de noi, sau dovedeşte ulterior ca nu e ,,demnă" de a fi socotită sufletul nostru pereche, trăim stări de dezamăgire şi tristeţe. Nimic mai păgubitor pentru suflet! În felul acesta ne închidem singuri în castele de sticlă şi nu lăsăm iubirea din noi să cuprindă lumea.
Cred sincer in uniunea androginală şi în realizarea în noi a bipolarităţii, ca premisă a deschiderii totale către celălalt, (care nu este decât proiecţia noastră, oglinda noastră). Dar lupt împotriva unei anume promiscuităţi mentale care ne paşte atunci când acceptăm să preluăm mituri si arhetipuri fără discernământ. Să nu uităm că textele iniţiatice sunt ocultate şi accesul spre adevărurile lor este permis doar căutătorilor sinceri.
,,Sufletul pereche este un concept care desemnează o compatibilitate amoroasă, amicală şi/ sau sexuală presupusă a fi perfectă între un bărbat şi o femeie. Termenul este întrebuinţat în viaţa curentă pentru a evoca o relaţie de acest tip, precum şi în diverse curente de tip New Age în sensul sufletelor predestinate să se întâlnească.
O teorie a sufletelor- surori poate fi găsită la Platon în Banchetul : fiinţele umane, la origine, ar fi fost constituite din patru braţe, patru picioare şi un singur cap cu două feţe. Zeus, care s-ar fi temut de puterea lor, le-ar fi tăiat în două, condamnându-le să petreacă restul vieţii lor căutându-şi partea lipsă.
Acest mit al androginului originar este, în acelaşi timp, una din interpretările date creaţiei femeii în Geneză. După Ramban, fiecare dintre partenerii separaţi aspiră să regăsească prezenţa celuilalt, a cărui marcă a păstrat-o în trupul şi sufletul său.
După Teosofie şi după tezele lui Edgar Cayce, Dumnezeu ar fi creat sufletele androgine. Acestea s-ar fi separat mai târziu în două sexe. De-a lungul reîncarnărilor, cele două suflete s-ar regăsi şi, odată ce şi-ar arde karma, ele ar fuziona din nou.
Termenul este adesea utilizat în manieră ironică sau ca alegorie pentru a desemna interacţiunile fuzionale între fiinţele umane sau în natură. Expresia este de asemenea frecvent folosită de către agenţiile matrimoniale şi site-urile de intâlniri prin Internet.
În China, termenul ,,laotong” este un concept similar, conform căruia două persoane de acelaşi sex sunt asociate încă din copilărie pentru a forma o legătură de prietenie şi de susţinere care ar trebui să dureze o viaţă întreagă. O altă expresie, ,,tian sheng yi dui” înseamnă ,,un cuplu ales de Cer”.
În Statele Unite, expresia este ,,soul mate” sau ,,twin soul”.
După legendele evreieşti, la 40 zile de la concepţia unui băiat, Dumnezeu desemnează pe cea care îi este destinată: acest suflet pereche, bashert, este numit ,,destin”. Acest concept este reluat de Marc Levy în Sept jours pour une éternité : ,,Bachert este persoana pe care Dumnezeu ţi- a destinat-o, este cealaltă jumătate a ta, adevărata ta dragoste.”
traducere din fr. după
http://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%82me_s%C5%93ur
Trebuie să recunoaştem că există extrem de puţine date şi referinţe legate de acest subiect. De bun simţ este remarca legată de caracterul esoteric al acestui fenomen: adevărul despre androgin este de sorginte iniţiatică, aşa cum sunt toate adevărurile fundamentale; ele se descoperă prin revelaţie. Scrierile tantrice se referă la ,,atingerea UNULUI" în momentul uniunii amoroase a celor doi îndrăgostiţi care îşi transcend limitele corporale într-o uniune sacră. Atunci femeia şi bărbatul nu se mai percep ca individualităţi ci se regăsesc contemplând o aceeaşi Realitate Unică în care se dizolvă.
Viziunea actuală a noţiunii de suflet pereche lasă să se întrevadă o anumită stare de aşteptare continuă şi mentalizare în exces a relaţionării noastre cu sexul opus: avem aşteptări clare de la cel-cea cu care interacţionăm: el-ea trebuie să fie conform planului nostru mental prestabilit. Iar dacă respectiva persoană nu întruneşte suma caltăţilor proiectate de noi, sau dovedeşte ulterior ca nu e ,,demnă" de a fi socotită sufletul nostru pereche, trăim stări de dezamăgire şi tristeţe. Nimic mai păgubitor pentru suflet! În felul acesta ne închidem singuri în castele de sticlă şi nu lăsăm iubirea din noi să cuprindă lumea.
Cred sincer in uniunea androginală şi în realizarea în noi a bipolarităţii, ca premisă a deschiderii totale către celălalt, (care nu este decât proiecţia noastră, oglinda noastră). Dar lupt împotriva unei anume promiscuităţi mentale care ne paşte atunci când acceptăm să preluăm mituri si arhetipuri fără discernământ. Să nu uităm că textele iniţiatice sunt ocultate şi accesul spre adevărurile lor este permis doar căutătorilor sinceri.
Androginie, în religiile tradiţionale, după Mircea Eliade
În Mefistofel şi androginul, Mircea Eliade ne prezintă mitul androginului, traversând diverse culturi în diverse epoci istorice. El recenzează în diferite scrieri religioase ca şi în vechi mituri diversele forme pe care androginul le poate lua. În esenţă, androginul este perceput ca simbol al întâlnirii contrariilor, ca atingere a perfecţiunii, ca o apropiere faţă de divin. Androginul ca uniune a principiilor masculin-feminin, este realizarea totalităţii, modelul unei fiinţe complete, perfecte.
Eliade notează două aspecte legate de androgin.
Mai întâi, această stare concretizează ,,coincidencia oppositorum" definită ca: ,,dorinţa de redescoperire a acestei unităţi pierdute care a constrâns pe om să conceapă opoziţiile ca aspecte complementare ale aceleiaşi realităţi unice. Primele speculaţii teologice şi filozofice au fost schiţate pornind chiar de la asemenea experienţe existenţiale, declanşate de necesitatea transcenderii contrariilor. Înainte de a deveni concepte filozofice prin excelenţă, Unul, Unitatea, Totalitatea constituiau nostalgii care se revelau în mituri şi credinţe, se evidenţiau în rituri şi tehnici mistice. Misterul totalităţii traduce efortul omului de a accede la o perspectivă în care contrariile se anulează".
Apoi, androginul este văzut ca o totalitate. El ar fi incarnarea unui vechi personaj, o fiinţă originară care ar fi nu doar completă, dar ar conţine în ea, latent, toate posibilităţile. Eliade subliniază că, după spiritualitatea indiană inspirată de yoga, este posibil, datorită meditaţiei şi contemplării să fie depăşite opoziţiile. Vorbim deci de o formă de androginie mai mult spirituală decât fizică. Această fiinţă perfectă, bisexuată, întreţine un raport constant cu divinul. Eliade enunţă o raportare clară a androginului la realitatea divină.
Este interesantă de remarcat bogăţia şi diversitatea originilor acestui concept. De la cele mai vechi mituri şi până la discursurile religioase mai recente, fie orientale, fie occidentale, mitul androginului revine fără încetare. Uneori considerată ca şi dualitate Bine/Rău, Dumnezeu/ Diavol, Soare/Lună şi alte multe astfel de mariaje, androginia ar fi realizarea nirvanei , care reprezintă, în religia buddhistă o stare de serenitate supremă, liberă de orice opoziţii. Androginul poate să reprezinte uneori un pericol, adesea o stare de beatitudine, dar cel mai adesea o stare greu de atins pentru muritorul comun. Iată un extras din Mefistofel şi Androginul:
,,Pe scurt, noi suntem mereu într-o ipostază transcendentală care, fiind imposibil de conceput, este exprimată prin imagini contradictorii sau paradoxale. Aceasta este şi explicaţia pentru care formula coincidencia oppositorum este mereu aplicată atunci când vorbim despre o situaţie inimaginabilă din interiorul nostru sau din trecutul nostru. Sindromul exhatologic prin excelenţă, semnul că timpul şi istoria au luat sfârşit, este mielul în apropierea lupului şi copilul jucându-se cu vipera. (...) Dar faptul că mielul rămâne în preajma leului şi copilul se învârteşte în jurul viperei implică în mod evident că nu mai este vorba aici de lumea noastră, ci de Paradis. Pe scurt, este vorba despre o lume paradoxală, întrucât este golită de tensiuni şi conflicte.”
Eliade notează două aspecte legate de androgin.
Mai întâi, această stare concretizează ,,coincidencia oppositorum" definită ca: ,,dorinţa de redescoperire a acestei unităţi pierdute care a constrâns pe om să conceapă opoziţiile ca aspecte complementare ale aceleiaşi realităţi unice. Primele speculaţii teologice şi filozofice au fost schiţate pornind chiar de la asemenea experienţe existenţiale, declanşate de necesitatea transcenderii contrariilor. Înainte de a deveni concepte filozofice prin excelenţă, Unul, Unitatea, Totalitatea constituiau nostalgii care se revelau în mituri şi credinţe, se evidenţiau în rituri şi tehnici mistice. Misterul totalităţii traduce efortul omului de a accede la o perspectivă în care contrariile se anulează".
Apoi, androginul este văzut ca o totalitate. El ar fi incarnarea unui vechi personaj, o fiinţă originară care ar fi nu doar completă, dar ar conţine în ea, latent, toate posibilităţile. Eliade subliniază că, după spiritualitatea indiană inspirată de yoga, este posibil, datorită meditaţiei şi contemplării să fie depăşite opoziţiile. Vorbim deci de o formă de androginie mai mult spirituală decât fizică. Această fiinţă perfectă, bisexuată, întreţine un raport constant cu divinul. Eliade enunţă o raportare clară a androginului la realitatea divină.
Este interesantă de remarcat bogăţia şi diversitatea originilor acestui concept. De la cele mai vechi mituri şi până la discursurile religioase mai recente, fie orientale, fie occidentale, mitul androginului revine fără încetare. Uneori considerată ca şi dualitate Bine/Rău, Dumnezeu/ Diavol, Soare/Lună şi alte multe astfel de mariaje, androginia ar fi realizarea nirvanei , care reprezintă, în religia buddhistă o stare de serenitate supremă, liberă de orice opoziţii. Androginul poate să reprezinte uneori un pericol, adesea o stare de beatitudine, dar cel mai adesea o stare greu de atins pentru muritorul comun. Iată un extras din Mefistofel şi Androginul:
,,Pe scurt, noi suntem mereu într-o ipostază transcendentală care, fiind imposibil de conceput, este exprimată prin imagini contradictorii sau paradoxale. Aceasta este şi explicaţia pentru care formula coincidencia oppositorum este mereu aplicată atunci când vorbim despre o situaţie inimaginabilă din interiorul nostru sau din trecutul nostru. Sindromul exhatologic prin excelenţă, semnul că timpul şi istoria au luat sfârşit, este mielul în apropierea lupului şi copilul jucându-se cu vipera. (...) Dar faptul că mielul rămâne în preajma leului şi copilul se învârteşte în jurul viperei implică în mod evident că nu mai este vorba aici de lumea noastră, ci de Paradis. Pe scurt, este vorba despre o lume paradoxală, întrucât este golită de tensiuni şi conflicte.”
luni, 5 aprilie 2010
Platon. Discursul lui Aristofan
Platon a introdus printre primii tema androginiei în limbajul filozofic. În Banchetul, el ne oferă, prin discursul lui Aristofan, o magnifică imagine a androginului. În vremuri îndepărtate, ar fi existat pe pământ trei tipuri de fiinţe umane: bărbatul, femeia şi un alt tip, androginul, o uniune a celor două principii: masculin şi feminin. Acesta avea formă rotundă, două capete, patru braţe şi patru picioare. Zeii au decis să pedepsească aceste fiinţe pentru că ar fi avut îndrăzneala să se măsoare cu ei. Ei i-au pedepsit separându-i, condamnându-i astfel să-şi caute mereu jumătatea pierdută. Astfel fu favorizată creaţia şi, mai ales, procreaţia, fiecare fiinţă fiind tentată să re-creeze, cu cealaltă, această unitate fundamentală, androginul. Închinând un imn dragostei şi aducând un omagiu zeului Eros, Platon pune în scenă caracterul tămăduitor al dragostei. Odată ce se îndrăgostesc, cei doi care fuseseră despărţiţi de zeii răzbunători, primesc iubirea ca pe un balsam vindecător care îi repune în starea lor de graţie primordială. Aristofan povesteste că aceste fiinţe duble rivalizau cu zeii; ei aveau în ei sămânţa divină.
Androginia are o pronunţată latură mistică. Totalitatea, apropierea de perfecţiune este rezervată de obicei zeilor. Regăsirea jumătăţii pierdute vindecă, linişteşte, uşurează, calmează şi reconfortează. Distingem o evidentă valenţă terapeutică a îndrăgostirii. Formarea cuplului, unificarea a ceea ce a fost cândva separat este, de fapt, regăsirea statutului fiinţei originare.
Androginul la Jung
Există, în cadrul psihologiei profunzimilor a lui Carl Gustav Jung, o temă recurentă, o tramă care pare a fi fundamentală pentru toată filozofia sa: întâlnirea contrariilor, uniunea opoziţiilor, a noţiunilor ce par a fi ireconciliabile. Tema reeditează un principiu din gândirea lui Heraclit. Uniunea dragoste- ură, conştient- inconştient, uniune ce pare a fi apriori imposibilă, ajunge, în final, la Jung, să se armonizeze în vederea formării unui Tot. Opoziţiile se reunesc ca să formeze o unitate, o totalitate. Reunuinea contrariilor, formarea unei entităţi globale, iată scopul unei vieţi pe care fiecare om urmăreşte, conştient sau nu să îl atingă. Acest proiect, fundamental pentru Jung,este numit proces de individuaţie. Un proces prin care fiecare fiinţă umană realizează propria sa personalitate.
Young insistă asupra teoriei uniunii contrariilor. Această uniune este realizată sub impulsul Sinelui, nucleul central al personalităţii noastre. După Jung, atât în subconştientul bărbatului cât şi al femeii există o parte care ar reprezenta sexul opus. Adică, în subconştientul femeii ar exista o parte masculină şi, invers, pentru bărbat. Pentru a realiza procesul de individuaţie, bărbatul şi femeia ar trebui să integreze această parte din inconştient în zona conştientă, cu scopul de a atinge starea de integralitate, de totalitate.
Dar dacă termenul de individuaţie care implică integrarea polilor opuşi din subconştientul femeii/bărbatului în conştientul fiecăruia pare să indice o formă de androginie psihică, atunci cum se poate defini această androginie şi ce transformări implică ea?
Young insistă asupra teoriei uniunii contrariilor. Această uniune este realizată sub impulsul Sinelui, nucleul central al personalităţii noastre. După Jung, atât în subconştientul bărbatului cât şi al femeii există o parte care ar reprezenta sexul opus. Adică, în subconştientul femeii ar exista o parte masculină şi, invers, pentru bărbat. Pentru a realiza procesul de individuaţie, bărbatul şi femeia ar trebui să integreze această parte din inconştient în zona conştientă, cu scopul de a atinge starea de integralitate, de totalitate.
Dar dacă termenul de individuaţie care implică integrarea polilor opuşi din subconştientul femeii/bărbatului în conştientul fiecăruia pare să indice o formă de androginie psihică, atunci cum se poate defini această androginie şi ce transformări implică ea?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
