Alchimie: în căutarea omului total

Curentele hermetice (gnozele, ereziile, alchimia, kabbala, etc.) au dezvoltat şi au ilustrat şi ele tema unui Dumnezeu androgin. Iată ce putem citi în în principalul text al Corpus hermeticum, Asclepius: ,,Dumnezeu nu are nume, sau mai degrabă el le are pe toate, din moment ce el e în acelaşi timp Unul şi Totul. Infinit împlinit de fecunditatea celor două sexe, el creează mereu tot ceea ce are în intenţie să procreeze.
- Cum, tu spui că Dumnezeu are două sexe, o, Trismegist?
- Da, Asclepius, şi nu doar Dumnezeu ci toate fiinţele animale şi vegetale...”
(Corpus Hermeticus, II, 20, 21, trad. A. J. Festugiere, Les Belles Lettres, 1983.)
Androginia în acest text este explicit raportată caracterului de totalitate, omniscientă şi omnipotentă a lui Dumnezeu. Ea ilustrează şi ideea că esenţa lui Dumnezeu este totalitatea. Descoperim de altfel urme discrete ale acestei androginii în tablourile reprezentând pe Hristos mort (pe cruce şi în momentul când este pus în mormânt). În epoca clasică, într-adevăr artiştii au reprezentat rana lui Iisus din coaste ca pe un sex de femeie. Androginul latent, aluzie la Iisus, este o temă recurentă în rugăciunile mistice în care, bărbaţi şi femei, nu îl invocau doar ca pe logodnicul Bisericii, dar şi ca pe Mama Divină.
Hermafroditismul era considerat ca starea originală a omului, aşa cum el a fost zămislit de Creator. Adam era androgin în Geneză: se spune că Yahve a creat bărbatul şi femeia. Şi dacă, în versetul următor, femeia a ieşit din coasta lui Adam, acest fapt dovedeşte că ea, Eva, era deja inclusă în el. Caracterul androginic al lui Adam primordial este una din temele centrale ale Kabbalei: după una din versiuni, Adam şi Eva au fost concepuţi spate în spate, cu umerii uniţi, iar Dumnezeu i-a separat apoi cu o tăietură de topor. În aceeaşi tradiţie, Isaac Louria considera că toate sufletele oamenilor, toate spiritele erau conţinute în acest Adam primordial. În Kabbala se poate citi un pasaj superb: ,,... aşa cum fitilul unei lumânări este făcut din mai multe fire răsucite împreună, sufletul lui Adam este împletit din sufletele tuturor fiinţelor.” Astfel, ideea fiinţei totale ţine de un mit al originilor umane, un mit antropologic.
Din punct de vedere creştin, în mod ideal, androginia trebuia să se reveleze în momentul învierii; din moment ce marca vizibilă a căderii (distincţia sexelor) nu va mai avea raţiunea să existe.
Bisexualitatea, într-adevăr, poate fi înţeleasă ca o promisiune pentru nemurire. Fără să cunoască în profunzime cauzele biologice, anticii ghiciseră deja legătura sexului cu moartea. Legendele din jurul androginiei sunt vise de nemurire. Ca un corolar, nemurirea nu neagă doar moartea ci incompletudinea sexuală, sexuarea primitivă. Este motivul pentru care alchimia, acest vis nebun de totalitate, căuta nemurirea (Marea Operă, Elixirul Nemuririi) plecând de la uniunea masculinului cu femininul. Găsim peste tot o mulţime de simboluri în acest sens (soare-lună, aur-argint, etc.). În acelaşi sens, unele practici sexuale pot fi interpretate ca realizări simbolice ale dorinţei de a fi cele două sexe în acelaşi timp.

Prin diadă, către unitate

În ansamblu, mitul platonician al androginului face aluzie la trecerea de la unitate la dualitate, de la fiinţă la privarea de fiinţă şi de viaţă absolută. Mitul se opreşte anume asupra dualităţii sexelor pentru a semnala semnificaţia secretă şi obiectul ultim al erosului. Într-una din Upanişade se poate citi: ,,Nu pentru femeia în sine este dorită femeia de către bărbat ci pentru atma (principiul Lumină şi Nemurire)".(Bhradharanyaka- Upanişad,II,IV.5.) În aspectul său cel mai profund, erosul încorporează o străduinţă de a depăşi consecinţele căderii în păcat, de a evada din lumea limitativă a dualităţii şi de a restabili starea primordială, de a depăşi condiţia unei existenţe duale scindate şi determinate de ,,altul". Acesta e misterul ascuns în impulsul care îl împinge pe bărbat spre femeie cu o forţă elementară, mai presus de toate condiţionările. Ni se oferă aici, aşadar, cheia întregii metafizici a sexului:,, Prin diadă, către unitate". În dragostea sexuală recunoaştem forma cea mai universală în care oamenii încearcă orbeşte să distrugă momentan dualitatea, să depăşească frontiera dintre Eu şi non-Eu, dintre Eu şi Tu, carnea şi sexul slujind drept instrumente ale unei apropieri extatice de unificare. Etimologia cuvântului amor propusă de un ,,Fedele d'Amore" medieval, deşi fantezistă, nu e mai puţin semnificativă: ,,Particula a înseamnă ,,fără"; mor înseamnă ,,moarte"; reunindu-le, avem ,,fără moarte" adică nemurire." (A.Ricolfi, Studi sui Fedeli d'Amore, Milano, 1933, volI, p.63.).
În fond, omul, iubind şi dorind, caută confirmarea de sine, participarea la fiinţa absolută, abolirea privaţiei şi a neliniştii existenţiale conexe. Întrezărim aici drumul ce duce la domeniul erotismului mistic şi al utilizării sacrale şi magice a sexului proprie atâtor tradiţii antice: căci, încă de la început, s-a revelat fondul elementar nu fizic, ci metafizic al impulsului erotic.
(După J. Evola, Metafizica sexului, Humanitas, Bucureşti, 2006.)