Androginie, în religiile tradiţionale, după Mircea Eliade

În Mefistofel şi androginul, Mircea Eliade ne prezintă mitul androginului, traversând diverse culturi în diverse epoci istorice. El recenzează în diferite scrieri religioase ca şi în vechi mituri diversele forme pe care androginul le poate lua. În esenţă, androginul este perceput ca simbol al întâlnirii contrariilor, ca atingere a perfecţiunii, ca o apropiere faţă de divin. Androginul ca uniune a principiilor masculin-feminin, este realizarea totalităţii, modelul unei fiinţe complete, perfecte.

Eliade notează două aspecte legate de androgin.

Mai întâi, această stare concretizează ,,coincidencia oppositorum" definită ca: ,,dorinţa de redescoperire a acestei unităţi pierdute care a constrâns pe om să conceapă opoziţiile ca aspecte complementare ale aceleiaşi realităţi unice. Primele speculaţii teologice şi filozofice au fost schiţate pornind chiar de la asemenea experienţe existenţiale, declanşate de necesitatea transcenderii contrariilor. Înainte de a deveni concepte filozofice prin excelenţă, Unul, Unitatea, Totalitatea constituiau nostalgii care se revelau în mituri şi credinţe, se evidenţiau în rituri şi tehnici mistice. Misterul totalităţii traduce efortul omului de a accede la o perspectivă în care contrariile se anulează".

Apoi, androginul este văzut ca o totalitate. El ar fi incarnarea unui vechi personaj, o fiinţă originară care ar fi nu doar completă, dar ar conţine în ea, latent, toate posibilităţile. Eliade subliniază că, după spiritualitatea indiană inspirată de yoga, este posibil, datorită meditaţiei şi contemplării să fie depăşite opoziţiile. Vorbim deci de o formă de androginie mai mult spirituală decât fizică. Această fiinţă perfectă, bisexuată, întreţine un raport constant cu divinul. Eliade enunţă o raportare clară a androginului la realitatea divină.


Este interesantă de remarcat bogăţia şi diversitatea originilor acestui concept. De la cele mai vechi mituri şi până la discursurile religioase mai recente, fie orientale, fie occidentale, mitul androginului revine fără încetare. Uneori considerată ca şi dualitate Bine/Rău, Dumnezeu/ Diavol, Soare/Lună şi alte multe astfel de mariaje, androginia ar fi realizarea nirvanei , care reprezintă, în religia buddhistă o stare de serenitate supremă, liberă de orice opoziţii. Androginul poate să reprezinte uneori un pericol, adesea o stare de beatitudine, dar cel mai adesea o stare greu de atins pentru muritorul comun. Iată un extras din Mefistofel şi Androginul:
,,Pe scurt, noi suntem mereu într-o ipostază transcendentală care, fiind imposibil de conceput, este exprimată prin imagini contradictorii sau paradoxale. Aceasta este şi explicaţia pentru care formula coincidencia oppositorum este mereu aplicată atunci când vorbim despre o situaţie inimaginabilă din interiorul nostru sau din trecutul nostru. Sindromul exhatologic prin excelenţă, semnul că timpul şi istoria au luat sfârşit, este mielul în apropierea lupului şi copilul jucându-se cu vipera. (...) Dar faptul că mielul rămâne în preajma leului şi copilul se învârteşte în jurul viperei implică în mod evident că nu mai este vorba aici de lumea noastră, ci de Paradis. Pe scurt, este vorba despre o lume paradoxală, întrucât este golită de tensiuni şi conflicte.”