Actul amoros şi re-crearea androginului

Practica amorului sacru ar însemna în zilele noastre fantasma cea mai insolită... şi, cu toate acestea, câţi dintre muritori nu au visat să atingă în timpul actului amoros starea transcendentă a ascensiunii ,,în cel de-al nouălea cer”? Puţini dintre noi însă ştiu că iubirea sinceră şi adorarea sunt de sorginte mistică şi că sacralitatea unei uniuni sexuale este cu atât mai manifestă cu cât cei doi sunt mai conştienţi de importanţa spirituală a actului amoros. Femeia îndrăgostită îl re-creează în ea pe bărbatul său interior, redescoperind în profunzimile sale ceea ce Jung numea animus, o structură subtilă complementară. Prin unirea celor doi, femeia regăseşte în ea răspunsul adecvat la aşteptările sale esenţiale, concentrate la nivelul cel mai adânc al fiinţei. Atunci ea îşi revelează integralitatea primordială şi resimte euforic condiţia androginală. Ea se simte ,, just perfect, whole again”. În mod analog, la bărbat are loc acelaşi fenomen. El îşi descoperă femeia interioară, anima, latura sa feminină originară. Prin conştienţă şi prin raportare la Sine, cei doi îşi depăşesc condiţia banală de participanţi la un act pur fizic. Ei devin Unul şi re-creează atunci un sui generis univers.

Androginul tantric

În timpul fuziunii amoroase, atunci când, datorită sublimării energiilor, cei doi sunt fixaţi în starea supramentală, pe fondul unei totale absenţe a gândirii discursive, apare un schimb subtil de energii care potenţează animus şi, respectiv, anima celor doi iubiţi. Ei devin, pe rând, activ/pasiv, emisiv/receptiv. Bărbatul devine receptiv, iar femeia are momente de adevărată ,,posesie". Ea simte că deţine controlul şi că iubitul ei se deschide cu toată fiinţa către ea. În acelaşi timp, datorită unei transmutări continue de energie, se antrenează fluxuri de energie vitală. Astfel se explică apariţia vitalităţii şi prospeţimii care survin în timpul actului amoros şi care persistă în fiinţă ore şi chiar zile întregi. Un cuplu de îndrăgostiţi tantrici poate continua jocul amoros ore întregi fără să piardă energie, ci, dimpotrivă, să se vitalizeze. Tantra este tocmai această împletire/urzeală de energii feminine şi masculine , realizarea androginală, revelarea elementului originar în fiinţă.

Revelaţia androginului

Era în miezul unei zile albe, când Shiva Magicianul îşi făcu simţită prezenţa-I divină…


Aveam, în acele clipe de caldă comuniune cu iubitul meu, conştienţa prezenţei Lui: fiecare gest al iubitului meu venea de la El, fiecare şoaptă a bărbatului meu se unduia pe fiinţa mea expansionată… ştiam Cine îl locuia pe bărbatul dorinţelor mele, căci El venea spre mine cu tot alaiul de dezmierdări… Femeia din mine le aştepta, din vechime, din faza ei de graţie primordială… era pentru mine uimitor cât de perfect acţiona scumpul meu, cât de adecvat răspundea aşteptărilor mele… am avut, în acele clipe, revelaţia androginului, a unificării, conştiinţa Întregului.

Animus şi anima la Jung

Înainte ca procesul de individuaţie să înceapă, noi am putea spune despre personalitatea noastră că este multiplă, în sensul că ea comportă mai mulţi poli care nu comunică între ei. Jung postulează chiar că, la origine, spiritul uman a putut fi locuit de o ,,colecţie" de spirite mai mult sau mai puţin opuse între ele şi că unificarea într-un singur suflet este rezultatul unei evoluţii lente. Animismul nu ar fi decât rezultatul proiecţiei acestor spirite multiple asupra naturii înconjurătoare. Această dimensiune a psihicului, numită ,,suflet" este, după părerea lui Jung, sexuată. Cel al femeii ar fi masculin, animus, iar cel al barbatului ar fi feminin, anima . Iată cum explică Jung ce intuiţie i-a inspirat posibila existenţă a celuilalt sex în psihic:

,,... poate inconştientul meu a format o personalitate care nu este eul meu, dar care ar vrea să se exprime şi să îşi manifeste propria sa opinie. Eu ştiam că vocea era a unei femei şi eu am recunoscut-o ca fiind vocea unei psihopate foarte dotată. Ea devenise un personaj trăind în mine însumi.(...)Observai că femeia din mine nu dispunea de un centru al vorbirii, aşa că i-am propus să se servească de limbajul meu. Ea acceptă această ofertă şi îşi expuse imediat punctul de vedere într-un lung discurs. Am fost extrem de uimit de faptul că o femeie, care provenea din interiorul meu, se amesteca în gândurile mele.(...) Mai târziu, înţelesei că era vorba despre o personificare tipică sau arhetipală în subconştientul meu de bărbat şi am desemnat-o prin termenul anima. Am denumit figura corespondentă în inconştientul femeii, animus." (Ma vie souvenirs, rêve et pensée)

Integrarea alterităţii sexuale constituie ultima etapă înaintea realizării de sine. Animus şi anima sunt arhetipuri sau complexe aparţinând inconştientului. Ele riscă deci să fie necunoscute atâta timp cât rămân neconştientizate.

,,Rămâne deci dificil să ne facem o idee despre suflet în calitate de funcţie sau complex de funcţii; am putea spune, prin analogie, că persona (personalitatea noastră exterioară) şi anima sunt punţi care permit eului sa se raporteze atât la exterior cât şi la interior. Sunt complexe foarte dificil de modificat şi ele rămân adesea inconştiente pentru subiect şi identice cu ele însele pe toată durata vieţii.”

Pentru a identifica natura acestei entităţi sexuale în sânul psihicului nostru, trebuie să fim atenţi la proiecţiile pe care avem tendinţa să le facem asupra persoanelor de alt sex, în particular. Adesea noi proiectăm în celălalt elemente ce nu-i aparţin, cu alte cuvinte, conţinuturi din animus/anima al nostru. ,,Toate aceste aspecte din anima au proprietatea că pot fi proiectate în aşa fel încât ele ne-ar apărea drept calităţi pe care acea femeie reală le-ar avea.” Astfel explică Jung fenomenul de îndrăgostire; anima la bărbat, în acele momente inconştientă, se găseşte proiectată asupra unei femei care devine un fel de oglindă pentru bărbat. Acesta se regăseşte şi se recunoaşte în această femeie şi riscă să se dizolve în ea. Fenomenul se produce atâta timp cât durează proiecţia. Altfel spus, persoana care va avea impresia că se recunoaşte în celălalt, o va face atâta timp cât nu va conştientiza prezenţa alterităţii sale sexuale (animus/anima) în propria sa personalitate. La bărbat, anima ar fi expresia erosului său. Femeia ar trebui să recunoască în ea structura animus, care ar fi reprezentantul logos-ului.

Shiva în ipostaza sa perfect androginală

Shiva în ipostaza sa perfect androginală, divină

de profesor yoga Gregorian Bivolaru

Shiva-Ardhanarishvara este una dintre cele mai binecunoscute ipostaze ale lui Shiva. Ea este expresia tainică a naturii sale divine, androginale, bipolare, în care el, în manifestarea sa ca Supremul Masculin este intim fuzionat cu propria sa jumătate feminină.

Shiva-Ardhanarishvara este androginul divin glorios. Semnificaţia profund spirituală a acestei ipostaze a lui Shiva este foarte importantă pentru tradiţia hindusă. Shiva-Ardhanarishvara este expresia fuziunii indisociabile dintre Shiva şi Shakti – Supremul Transcendent şi energia feminină creatoare, aspectul masculin şi aspectul feminin, care atunci se află într-o stare de perfectă neutralitate şi echilibru polar. Shiva-Ardhanarishvara este totodată fiinţa divină, cosmică care există dincolo de orice polaritate sau dualitate, ea fiind atunci situată deasupra tuturor aspectelor complementare care există în manifestare.

Ipostaza lui Shiva ca androgin divin glorios este de multe ori evocată şi adorată în cele mai multe părţi ale Indiei, ea fiind prezentă adeseori în imnurile străvechi care îi sunt închinate lui Shiva. La baza ei se află următoarea povestire mitică:

Înţeleptul Bringi era unul dintre adoratorii perseverenţi şi plini de fervoare ai lui Shiva, însă el obişnuia să-l adore numai pe Shiva, neglijând în mod voit venerarea lui Shakti. Prin practica sa spirituală, Bringi urmărea exclusiv transcenderea aspectelor existenţei şi, tocmai de aceea, el considera că este just ca el să îl adore numai pe Shiva, separându-l în mintea sa pe Shiva de energia feminină manifestatoare (Shakti), de care în realitate Shiva era nedespărţit şi este în permanenţă.

Odată, zeii şi înţelepţii s-au dus spre a rămâne plini de dăruire şi veneraţie în jurul lui Shiva şi al iubitei sale Parvati, a căror reşedinţă era muntele Kailassa. Atunci, însă, fanaticul adorator al lui Shiva, pe nume Bringi, a început să insiste, spunându-le că dacă ei îl adoră cu adevărat pe Shiva, este necesar să vină doar în jurul lui Shiva. Excluzâd-o în totalitate pe Shakti (energia feminină) din rugăciunile ce erau îndreptate către Shiva, Bringi a renunţat fără să ştie la energia lui vitală, susţinătoare, feminină, care în realitate provenea tocmai de la Shakti şi care îl susţinea totdeauna în acţiunea sa de adorare. Pentru a-i oferi o lecţie spirituală care trebuia să-l scoată din starea de limitare şi prostie în care se afla, Parvati l-a făcut atunci pe adoratorul fanatic Bringi să ajungă şi să rămână din punct de vedere fizic într-o stare trupească în care el era numai piele şi os. Întreaga sa energie feminină (Shakti), pe care neîncetat el o respingea cu o fervoare aproape nebunească, i-a părăsit atunci complet trupul şi din această cauză bietul Bringi a devenit în scurt timp foarte slăbit şi lipsit de aproape orice fel de urmă de energie, astfel încât atunci el nu mai era capabil să realizeze nici cele mai mici mişcări, fiind deja în imposibilitate să se mai deplaseze. El a continuat, însă, să se roage cu încăpăţânare doar lui Shiva. Plin de o nesfârşită compasiune, Shiva i-a oferit atunci adoratorului său fanatic drept sprijin un băţ. Luându-l cu veneraţie, Bringi s-a ataşat după aceea atât de tare de acel băţ al său, încât acesta a devenit în scurt timp întocmai ca un al treilea picior pentru el.

Având acum acest nou sprijin care fusese primit de la Shiva, Bringi a continuat să-l adore mai departe numai pe Shiva, neînţelegând nici măcar atunci care era sensul acestei lecţii spirituale la care deja fusese supus. Atunci, pentru a-l ajuta să înţeleagă inseparabilitatea dintre Shakti şi Shiva, iubita lui Shiva l-a rugat pe Stăpânul ei Divin, Shiva, să-şi asume pentru adoratorul său Bringi o înfăţişare în care ea să fie una cu Shiva, şi care să exprime într-un mod evident inseparabilitatea care există între Shiva şi Shakti. În această situaţie, Shiva şi-a asumat atunci ipostaza Ardhanarishvara.

Sufletul pereche: realitate sau mit?

Conceptul de suflet pereche a pătruns cu hotărâre în universul ideatic si de preocupări al ultimilor ani. În ce măsură este el un corespondent al realităţii, este destul de aventuros de cercetat, mai ales că datele actuale în materie de mitologie sunt destul de reduse la acest capitol. Wikipedia fr. oferă următoarele date:

,,Sufletul pereche este un concept care desemnează o compatibilitate amoroasă, amicală şi/ sau sexuală presupusă a fi perfectă între un bărbat şi o femeie. Termenul este întrebuinţat în viaţa curentă pentru a evoca o relaţie de acest tip, precum şi în diverse curente de tip New Age în sensul sufletelor predestinate să se întâlnească.

O teorie a sufletelor- surori poate fi găsită la Platon în Banchetul : fiinţele umane, la origine, ar fi fost constituite din patru braţe, patru picioare şi un singur cap cu două feţe. Zeus, care s-ar fi temut de puterea lor, le-ar fi tăiat în două, condamnându-le să petreacă restul vieţii lor căutându-şi partea lipsă.
Acest mit al androginului originar este, în acelaşi timp, una din interpretările date creaţiei femeii în Geneză. După Ramban, fiecare dintre partenerii separaţi aspiră să regăsească prezenţa celuilalt, a cărui marcă a păstrat-o în trupul şi sufletul său.

După Teosofie şi după tezele lui Edgar Cayce, Dumnezeu ar fi creat sufletele androgine. Acestea s-ar fi separat mai târziu în două sexe. De-a lungul reîncarnărilor, cele două suflete s-ar regăsi şi, odată ce şi-ar arde karma, ele ar fuziona din nou.

Termenul este adesea utilizat în manieră ironică sau ca alegorie pentru a desemna interacţiunile fuzionale între fiinţele umane sau în natură. Expresia este de asemenea frecvent folosită de către agenţiile matrimoniale şi site-urile de intâlniri prin Internet.

În China, termenul ,,laotong” este un concept similar, conform căruia două persoane de acelaşi sex sunt asociate încă din copilărie pentru a forma o legătură de prietenie şi de susţinere care ar trebui să dureze o viaţă întreagă. O altă expresie, ,,tian sheng yi dui” înseamnă ,,un cuplu ales de Cer”.

În Statele Unite, expresia este ,,soul mate” sau ,,twin soul”.
După legendele evreieşti, la 40 zile de la concepţia unui băiat, Dumnezeu desemnează pe cea care îi este destinată: acest suflet pereche, bashert, este numit ,,destin”. Acest concept este reluat de Marc Levy în Sept jours pour une éternité : ,,Bachert este persoana pe care Dumnezeu ţi- a destinat-o, este cealaltă jumătate a ta, adevărata ta dragoste.”

traducere din fr. după
http://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%82me_s%C5%93ur

Trebuie să recunoaştem că există extrem de puţine date şi referinţe legate de acest subiect. De bun simţ este remarca legată de caracterul esoteric al acestui fenomen: adevărul despre androgin este de sorginte iniţiatică, aşa cum sunt toate adevărurile fundamentale; ele se descoperă prin revelaţie. Scrierile tantrice se referă la ,,atingerea UNULUI" în momentul uniunii amoroase a celor doi îndrăgostiţi care îşi transcend limitele corporale într-o uniune sacră. Atunci femeia şi bărbatul nu se mai percep ca individualităţi ci se regăsesc contemplând o aceeaşi Realitate Unică în care se dizolvă.

Viziunea actuală a noţiunii de suflet pereche lasă să se întrevadă o anumită stare de aşteptare continuă şi mentalizare în exces a relaţionării noastre cu sexul opus: avem aşteptări clare de la cel-cea cu care interacţionăm: el-ea trebuie să fie conform planului nostru mental prestabilit. Iar dacă respectiva persoană nu întruneşte suma caltăţilor proiectate de noi, sau dovedeşte ulterior ca nu e ,,demnă" de a fi socotită sufletul nostru pereche, trăim stări de dezamăgire şi tristeţe. Nimic mai păgubitor pentru suflet! În felul acesta ne închidem singuri în castele de sticlă şi nu lăsăm iubirea din noi să cuprindă lumea.

Cred sincer in uniunea androginală şi în realizarea în noi a bipolarităţii, ca premisă a deschiderii totale către celălalt, (care nu este decât proiecţia noastră, oglinda noastră). Dar lupt împotriva unei anume promiscuităţi mentale care ne paşte atunci când acceptăm să preluăm mituri si arhetipuri fără discernământ. Să nu uităm că textele iniţiatice sunt ocultate şi accesul spre adevărurile lor este permis doar căutătorilor sinceri.

Androginie, în religiile tradiţionale, după Mircea Eliade

În Mefistofel şi androginul, Mircea Eliade ne prezintă mitul androginului, traversând diverse culturi în diverse epoci istorice. El recenzează în diferite scrieri religioase ca şi în vechi mituri diversele forme pe care androginul le poate lua. În esenţă, androginul este perceput ca simbol al întâlnirii contrariilor, ca atingere a perfecţiunii, ca o apropiere faţă de divin. Androginul ca uniune a principiilor masculin-feminin, este realizarea totalităţii, modelul unei fiinţe complete, perfecte.

Eliade notează două aspecte legate de androgin.

Mai întâi, această stare concretizează ,,coincidencia oppositorum" definită ca: ,,dorinţa de redescoperire a acestei unităţi pierdute care a constrâns pe om să conceapă opoziţiile ca aspecte complementare ale aceleiaşi realităţi unice. Primele speculaţii teologice şi filozofice au fost schiţate pornind chiar de la asemenea experienţe existenţiale, declanşate de necesitatea transcenderii contrariilor. Înainte de a deveni concepte filozofice prin excelenţă, Unul, Unitatea, Totalitatea constituiau nostalgii care se revelau în mituri şi credinţe, se evidenţiau în rituri şi tehnici mistice. Misterul totalităţii traduce efortul omului de a accede la o perspectivă în care contrariile se anulează".

Apoi, androginul este văzut ca o totalitate. El ar fi incarnarea unui vechi personaj, o fiinţă originară care ar fi nu doar completă, dar ar conţine în ea, latent, toate posibilităţile. Eliade subliniază că, după spiritualitatea indiană inspirată de yoga, este posibil, datorită meditaţiei şi contemplării să fie depăşite opoziţiile. Vorbim deci de o formă de androginie mai mult spirituală decât fizică. Această fiinţă perfectă, bisexuată, întreţine un raport constant cu divinul. Eliade enunţă o raportare clară a androginului la realitatea divină.


Este interesantă de remarcat bogăţia şi diversitatea originilor acestui concept. De la cele mai vechi mituri şi până la discursurile religioase mai recente, fie orientale, fie occidentale, mitul androginului revine fără încetare. Uneori considerată ca şi dualitate Bine/Rău, Dumnezeu/ Diavol, Soare/Lună şi alte multe astfel de mariaje, androginia ar fi realizarea nirvanei , care reprezintă, în religia buddhistă o stare de serenitate supremă, liberă de orice opoziţii. Androginul poate să reprezinte uneori un pericol, adesea o stare de beatitudine, dar cel mai adesea o stare greu de atins pentru muritorul comun. Iată un extras din Mefistofel şi Androginul:
,,Pe scurt, noi suntem mereu într-o ipostază transcendentală care, fiind imposibil de conceput, este exprimată prin imagini contradictorii sau paradoxale. Aceasta este şi explicaţia pentru care formula coincidencia oppositorum este mereu aplicată atunci când vorbim despre o situaţie inimaginabilă din interiorul nostru sau din trecutul nostru. Sindromul exhatologic prin excelenţă, semnul că timpul şi istoria au luat sfârşit, este mielul în apropierea lupului şi copilul jucându-se cu vipera. (...) Dar faptul că mielul rămâne în preajma leului şi copilul se învârteşte în jurul viperei implică în mod evident că nu mai este vorba aici de lumea noastră, ci de Paradis. Pe scurt, este vorba despre o lume paradoxală, întrucât este golită de tensiuni şi conflicte.”   

Platon. Discursul lui Aristofan

        


Platon a introdus printre primii tema androginiei în limbajul filozofic. În Banchetul, el ne oferă, prin discursul lui Aristofan, o magnifică imagine a androginului. În vremuri îndepărtate, ar fi existat pe pământ trei tipuri de fiinţe umane: bărbatul, femeia şi un alt tip, androginul, o uniune a celor două principii: masculin şi feminin. Acesta avea formă rotundă, două capete, patru braţe şi patru picioare. Zeii au decis să pedepsească aceste fiinţe pentru că ar fi avut îndrăzneala să se măsoare cu ei. Ei i-au pedepsit separându-i, condamnându-i astfel să-şi caute mereu jumătatea pierdută. Astfel fu favorizată creaţia şi, mai ales, procreaţia, fiecare fiinţă fiind tentată să re-creeze, cu cealaltă, această unitate fundamentală, androginul. Închinând un imn dragostei şi aducând un omagiu zeului Eros, Platon pune în scenă caracterul tămăduitor al dragostei. Odată ce se îndrăgostesc, cei doi care fuseseră despărţiţi de zeii răzbunători, primesc iubirea ca pe un balsam vindecător care îi repune  în starea lor de graţie primordială. Aristofan povesteste că aceste fiinţe duble rivalizau cu zeii; ei aveau în ei sămânţa divină.

Androginia are o pronunţată latură mistică. Totalitatea, apropierea de perfecţiune este rezervată de obicei zeilor. Regăsirea jumătăţii pierdute vindecă, linişteşte, uşurează, calmează şi reconfortează. Distingem o evidentă valenţă terapeutică a îndrăgostirii. Formarea cuplului, unificarea a ceea ce a fost cândva separat este, de fapt, regăsirea statutului fiinţei originare.

Androginul la Jung

Există, în cadrul psihologiei profunzimilor a lui Carl Gustav Jung, o temă recurentă, o tramă care pare a fi fundamentală pentru toată filozofia sa: întâlnirea contrariilor, uniunea opoziţiilor, a noţiunilor ce par a fi ireconciliabile. Tema reeditează un principiu din gândirea lui Heraclit. Uniunea dragoste- ură, conştient- inconştient, uniune ce pare a fi apriori imposibilă, ajunge, în final, la Jung, să se armonizeze în vederea formării unui Tot. Opoziţiile se reunesc ca să formeze o unitate, o totalitate. Reunuinea contrariilor, formarea unei entităţi globale, iată scopul unei vieţi pe care fiecare om urmăreşte, conştient sau nu să îl atingă. Acest proiect, fundamental pentru Jung,este numit proces de individuaţie. Un proces prin care fiecare fiinţă umană realizează propria sa personalitate.
Young insistă asupra teoriei uniunii contrariilor. Această uniune este realizată sub impulsul Sinelui, nucleul central al personalităţii noastre. După Jung, atât în subconştientul bărbatului cât şi al femeii există o parte care ar reprezenta sexul opus. Adică, în subconştientul femeii ar exista o parte masculină şi, invers, pentru bărbat. Pentru a realiza procesul de individuaţie, bărbatul şi femeia ar trebui să integreze această parte din inconştient în zona conştientă, cu scopul de a atinge starea de integralitate, de totalitate.

Dar dacă termenul de individuaţie care implică integrarea polilor opuşi din subconştientul femeii/bărbatului în conştientul fiecăruia pare să indice o formă de androginie psihică, atunci cum se poate defini această androginie şi ce transformări implică ea?