Conform multor tradiţii occidentale şi orientale, fiecare fiinţă umană este considerată ca un subtil amestec de masculin şi feminin, de yang şi yin din punct de vedere al energiilor. Bărbatul posedă astfel în el o parte feminină care caută să fie asumată. Jung a numit ,,anima” această parte feminină a bărbatului, adesea inconştientă, care corespunde imaginii interioare pe care bărbatul o are despre femeie. Ea apare adesea în vise sub forma ,,unei femei necunoscute pe care o iubesc şi mă iubeşte, niciodată aceeaşi şi totuşi niciodată alta.”, dar este de asemenea o energie, un elan care ne împinge către celălalt, spre necunoscut, care ne deschide inima şi ne face să devenim creativi. Femininul corespunde părţii relaţionale din fiinţă, inimii, care ştie să primească pe călălalt şi acceptă să fie transformată prin intermediul relaţiei.
Aceasta componentă feminină este prezentă în fiecare bărbat, chiar dacă el este sau nu conştient de acest fapt. Atunci când el este inconştient, această componentă feminină se proiectează asupra femeilor care corespund stereotipiilor feminine ale prostituatei, mamei sau fecioarei. Aceste proiecţii constituie de fapt imagini nediferenţiate ale inconştientului colectiv masculin. În acest caz femeile sunt ,,obiectivate” căci ele sunt văzute prin prisma unui filtru feminin interior puţin evoluat.
Femininul din bărbat este şi poarta lui spre creativitate şi spre cea mai înaltă expresivitate artistică şi poetică: este muza poetului, inspiratoarea de talente artistice. Regăsim imagini ale acestui feminin în povestiri şi mai ales în romanele cavalereşti, sub forma frumoasei ce trebuie salvată şi a periplului pe care îl face cavalerul pentru a satisface dorinţele prinţesei pe care o iubeşte. Îl găsim de asemenea în romanele arthuriene, sub forma căutării Sfântului Graal, care reprezintă, sub forma unei cupe conţinând sângele lui Christos, femininul divin. Cupa conţinând sângele fiind un simbol eminamente feminin.
Femininul interior al bărbatului este adesea proiectat: atracţia puternică ce ne trimite unul către altul, dragostea fulgerătoare, corespund în general unei proiecţii a acestui feminin, ,,anima”, asupra fiinţei dorite. Dragostea este cu atât mai pasională şi mai nebună, cu cât acest feminin este mai puţin conştientizat, pentru că bărbatul nu se îndrăgosteşte de o anume femeie, ci chiar de imaginea sa interioară, de femeia sa interioară proiectată în exterior, asupra acelei femei. Aceasta permite şi facilitează întâlnirea, dar aceasta nu este neaparat o relaţie durabilă, căci această fascinaţie va dispărea atunci când femeia reală va apărea din spatele imaginii proiectate. În toate cazurile, marile arhetipuri feminine corespund proiecţiilor femininului în barbat, dezirabile sau respingătoare: înger sau demon, fecioară sau prostituată, mamă sau vrăjitoare, etc.
Atâta vreme cât bărbatul nu se iubeşte şi nu se acceptă total, cât nu găseşte în străfundurile lui acea forţă masculină hrănită de inima feminină (anima), el tinde să caute ce crede că îi lipseşte la femeia pe care o iubeşte. Dar ceea ce îl împinge la această căutare nu este dragostea ci nevoia. El ştie că această dragoste sau pasiune devorantă nu e decât o fascinaţie, chiar proiecţia femeii sale interioare asupra acestei femei pe care el o doreşte, femeia misterioasă şi fatală care suscită în el o pasiune nebună.
Această dragoste resimţită de el nu vine din inimă, ea nu este acolo decât pentru a completa o lipsă, un vid interior pe care nicio femeie nu-l va putea umple vreodată. Atunci el poate să se lanseze într-o cursă nebună pentru a găsi Femeia iubirii sale, această Sursă infinită de dragoste. El poate deveni atunci dependent de o femeie fatală prin sex sau pornografie, cu riscul de a se pierde el însuşi. (...)
După ce bărbatul începe să accepte această parte feminină a sufletului său, devine mai creativ, mai poetic, mai comunicativ faţă de ceilalţi şi mai deschis faţă de realitatea sa interioară. El tinde către o armonie interioară, reprezentată în alchimie sub forma uniunii Regelui cu Regina şi poate intra într-o uniune sacră cu o femeie, investind totul în acea relaţie. El poate să iubească profund acea femeie, să fie pe rând tată, protector, amant, poet, adolescent, dar fără a fi ataşat unei imagini particulare, dezvoltând o pasiune vie pentru iubita sa, dar fără a resimţi nevoia infantilă a unei securităţi materne.
Tantra propune chiar ca punct de plecare această proiecţie a femininului în masculin şi, analog, a masculinului în feminin, pentru a ajunge la întâlnirea cu Sinele, divinul din noi şi din Univers, prin intermediul Uniunii Sacre. (Traducere din franceza dupa
http://www.sexespi.com/2010/06/la-projection-de-lanima.html )
sâmbătă, 26 iunie 2010
duminică, 6 iunie 2010
Psihologie si alchimie la Jung
Analiza procesului de evoluţie a spiritului uman ne aduce la răscrucea dintre psihologie şi spiritualitate. Jung în opera sa Psihologie şi alchimie face o paralelă între procesul de individuaţie şi căutarea pietrei filozofale atât de scumpă alchimiştilor. Cum în alchimie se urmăreşte a se realiza ,,marea opera”, Jung vede aici o paralelă evidentă cu procesul de individuaţie şi realizarea Sinelui. Scopul ultim al alchimiştilor era să facă posibilă uniunea celor două principii(masculin şi feminin ) într-unul singur. Acelaşi lucru pare să se producă în psihicul uman conform cercetărilor intreprinse de Jung. Să notăm că Jung studiază alchimia în calitate de purtătoare a unui simbolism care depăşeşte toate formele de consideraţii concrete privind plumbul care s-ar transforma în aur. Sunt puţin importante formulele dezvoltate de alchimişti şi rezultatele lor; ceea ce Jung descoperă aici este că, traversând căutările şi experienţele lor, alchimiştii se găseau proiectând imagini inconştientecare reprezentau perfect procesul care determina psihicul să realizeze pe deplin şi să facă să se reunească opoziţiile pe care le conţin în ele. Numeroasele etape care duc la descoperirea pietrei filozofale, etape elaborate de alchimişti, sunt stadii de dezvoltare a personalităţii, al căror punct culminant ar fi realizarea de sine. ,, Din moment ce, in Biserică, diferenţierea grandilocventă a ritului şi dogmelor îndepărta conştiinţa de rădcinile sale naturale în inconştient, alchimia şi astrologia se ocupau neobosit să nu lase să se ruineze puntea de legătură cu natura, cu alte cuvinte, cu sufletul inconştient. (...) Alchimia dădea fără încetare ocazia de a prospecta arhetipurile, nelăsând ca procesul creştin să se insereze fără fricţiuni. Pe de o parte, alchimia se mişca în permanenţă la limita ereziei şi se vedea interzisă de Biserică dar, pe de altă parte, ea se bucura de protecţia eficace pe care i-o aducea caracterul obscur al simbolisticii sale, încât orice fenomen se putea întotdeauna explica drept fiind o inocentă alegorie. Desigur că pentru numeroşi alchimişti aspectul alegoric era atât de mult pe primul plan încât ei erau ferm convinşi că nu au de-a face decât cu compuşii chimici. Dar erau mereu alţi câţiva care considerau munca lor de laborator ca fiind esenţial centrată pe simbol şi pe efectul său psihic. (...)Ei proclamau punctul lor de vedere în fraze ca: «,aurul nostru nu este aurul vulgar, brut». Munca lor cu materia reprezenta în mod cert un efort serios de penetrare a naturii transformărilor chimice; dar, în acelaşi timp, munca lor însemna, într-o proporţie dominantă, reproducerea unui proces psihic care se derula în paralel şi care putea să fie mai uşor protejat în chimia necunoscută a materiei, decât ca fiind un proces inconştient al naturii, la fel ca şi transforamrea misterioasă a materiei. Aceasta este toată problema procesului de devenire a personalităţii- procesul de individuaţie- care se exprimă în simbolica alchimică.”
Piatra filozofală simbolizează această căutare a totalităţii. Această concordanţă între imaginile alchimice şi cele ale inconştientului vine să consolideze conceptul de arhetip şi pe cel de inconştient colectiv. Alchimia ne permite să facem legătura între diferitele tradiţii religioase şi spirituale ale Orientului şi Occidentului şi psihicul omului modern. Ea constituie o punte între trecut şi prezent.
Realizarea marii opere în alchimie se apropie într-un mod ciudat de procesul de individuaţie. Cei doi caută reintegrarea femininului şi masculinului. Dintre toate opoziţiile care compun psihicul nostru, niciuna nu este mai polarizată decât cea dintre elementul masculin şi cel feminin din fiinţă. Pentru a atinge realizarea de sine această întâlnire trebuie să se facă în psihicul nostru. În maniera sa, alchimia explică această uniune: ,, tentativa alchimică privind unirea contrariilor atinge culmea sa în « mariajul alchimic», act suprem de unificare ce desăvârşeşte opera. Odată ce învrăjbirea dintre cele patru elemente a fost anihilată, mai rămâne doar o opoziţie, ultima şi cea mai puternică dintre toate, pe care alchimiştii nu puteau să o exprime într-o manieră mai frapantă decât prin raportul mutual dintre femeie şi bărbat. Fără îndoială, acestă confruntare conduce la a evoca mai întâi forţa pasiunii şi iubirii care atrage irezistibil polii separaţi unul către celălalt, dar făcându-se aceasta se uită faptul că o atracţie atât de violentă nu este necesară decât acolo unde o rezistenţă tot atât de mare ţine separaţi polii unul de altul.” ( Mysterium conjunctionis, Trad. E. Perrot, Paris, Albin Michel, 1980, p. 129-130) În Psihologia transferului, Jung face o paralelă între multiplele faze ale procesului alchimic, centrate pe mariajul royal(hieros gamos) şi cele ale întâlnirii cu partea inconştientă a psihicului. Mariajul este întâlnirea cu animus şi anima. Femininul se logodeşte cu masculinul, este mariajul regal, uniunea supremă. După această uniune survine moartea, care duce spre o nouă renaştere, cea a sufletului. Opoziţia dintre corp şi spirit îşi găseşte aici rezolvarea, prin spiritualizarea materiei şi materializarea spiritului.
De la această veche artă dată uitării, Jung dezvoltă o întreagă teorie şi propune, iată, o reconsiderare surprinzătoare. El explică de ce s-a lăsat impregnat de alchimie şi cum poate ea servi la cercetarea pe care o intreprinde: ,, Câteva teme arhetipale frecvente în alchimiese întâlnesc şi în visele omului modern. Cu această ocazie eu am indicat mai degrabă decât am descris în detaliu că materia are ca merite bogăţia de simboluri şi idei care zac ascunse în convenţiile acestei «arte». Astfel că primul meu obiectiv era de a aduce dovada că lumea simbolurilor alchimice nu aparţinea definitiv trecutului, ci, departe de aceasta, este raliată într-o manieră mult mai vie experienţelor şi descoperirilor celor mai recente ale psihologiei inconştientului."(op.cit.)
Subiectul pune în discuţie problema Sinelui într-un raport de sincronicitate cu Universul, tinzând către deplina realizare a fiinţei şi întâlnirea divinului înlăuntrul său.
Piatra filozofală simbolizează această căutare a totalităţii. Această concordanţă între imaginile alchimice şi cele ale inconştientului vine să consolideze conceptul de arhetip şi pe cel de inconştient colectiv. Alchimia ne permite să facem legătura între diferitele tradiţii religioase şi spirituale ale Orientului şi Occidentului şi psihicul omului modern. Ea constituie o punte între trecut şi prezent.
Realizarea marii opere în alchimie se apropie într-un mod ciudat de procesul de individuaţie. Cei doi caută reintegrarea femininului şi masculinului. Dintre toate opoziţiile care compun psihicul nostru, niciuna nu este mai polarizată decât cea dintre elementul masculin şi cel feminin din fiinţă. Pentru a atinge realizarea de sine această întâlnire trebuie să se facă în psihicul nostru. În maniera sa, alchimia explică această uniune: ,, tentativa alchimică privind unirea contrariilor atinge culmea sa în « mariajul alchimic», act suprem de unificare ce desăvârşeşte opera. Odată ce învrăjbirea dintre cele patru elemente a fost anihilată, mai rămâne doar o opoziţie, ultima şi cea mai puternică dintre toate, pe care alchimiştii nu puteau să o exprime într-o manieră mai frapantă decât prin raportul mutual dintre femeie şi bărbat. Fără îndoială, acestă confruntare conduce la a evoca mai întâi forţa pasiunii şi iubirii care atrage irezistibil polii separaţi unul către celălalt, dar făcându-se aceasta se uită faptul că o atracţie atât de violentă nu este necesară decât acolo unde o rezistenţă tot atât de mare ţine separaţi polii unul de altul.” ( Mysterium conjunctionis, Trad. E. Perrot, Paris, Albin Michel, 1980, p. 129-130) În Psihologia transferului, Jung face o paralelă între multiplele faze ale procesului alchimic, centrate pe mariajul royal(hieros gamos) şi cele ale întâlnirii cu partea inconştientă a psihicului. Mariajul este întâlnirea cu animus şi anima. Femininul se logodeşte cu masculinul, este mariajul regal, uniunea supremă. După această uniune survine moartea, care duce spre o nouă renaştere, cea a sufletului. Opoziţia dintre corp şi spirit îşi găseşte aici rezolvarea, prin spiritualizarea materiei şi materializarea spiritului.
De la această veche artă dată uitării, Jung dezvoltă o întreagă teorie şi propune, iată, o reconsiderare surprinzătoare. El explică de ce s-a lăsat impregnat de alchimie şi cum poate ea servi la cercetarea pe care o intreprinde: ,, Câteva teme arhetipale frecvente în alchimiese întâlnesc şi în visele omului modern. Cu această ocazie eu am indicat mai degrabă decât am descris în detaliu că materia are ca merite bogăţia de simboluri şi idei care zac ascunse în convenţiile acestei «arte». Astfel că primul meu obiectiv era de a aduce dovada că lumea simbolurilor alchimice nu aparţinea definitiv trecutului, ci, departe de aceasta, este raliată într-o manieră mult mai vie experienţelor şi descoperirilor celor mai recente ale psihologiei inconştientului."(op.cit.)
Subiectul pune în discuţie problema Sinelui într-un raport de sincronicitate cu Universul, tinzând către deplina realizare a fiinţei şi întâlnirea divinului înlăuntrul său.
joi, 27 mai 2010
Alchimie: în căutarea omului total
Curentele hermetice (gnozele, ereziile, alchimia, kabbala, etc.) au dezvoltat şi au ilustrat şi ele tema unui Dumnezeu androgin. Iată ce putem citi în în principalul text al Corpus hermeticum, Asclepius: ,,Dumnezeu nu are nume, sau mai degrabă el le are pe toate, din moment ce el e în acelaşi timp Unul şi Totul. Infinit împlinit de fecunditatea celor două sexe, el creează mereu tot ceea ce are în intenţie să procreeze.
- Cum, tu spui că Dumnezeu are două sexe, o, Trismegist?
- Da, Asclepius, şi nu doar Dumnezeu ci toate fiinţele animale şi vegetale...”
(Corpus Hermeticus, II, 20, 21, trad. A. J. Festugiere, Les Belles Lettres, 1983.)
Androginia în acest text este explicit raportată caracterului de totalitate, omniscientă şi omnipotentă a lui Dumnezeu. Ea ilustrează şi ideea că esenţa lui Dumnezeu este totalitatea. Descoperim de altfel urme discrete ale acestei androginii în tablourile reprezentând pe Hristos mort (pe cruce şi în momentul când este pus în mormânt). În epoca clasică, într-adevăr artiştii au reprezentat rana lui Iisus din coaste ca pe un sex de femeie. Androginul latent, aluzie la Iisus, este o temă recurentă în rugăciunile mistice în care, bărbaţi şi femei, nu îl invocau doar ca pe logodnicul Bisericii, dar şi ca pe Mama Divină.
Hermafroditismul era considerat ca starea originală a omului, aşa cum el a fost zămislit de Creator. Adam era androgin în Geneză: se spune că Yahve a creat bărbatul şi femeia. Şi dacă, în versetul următor, femeia a ieşit din coasta lui Adam, acest fapt dovedeşte că ea, Eva, era deja inclusă în el. Caracterul androginic al lui Adam primordial este una din temele centrale ale Kabbalei: după una din versiuni, Adam şi Eva au fost concepuţi spate în spate, cu umerii uniţi, iar Dumnezeu i-a separat apoi cu o tăietură de topor. În aceeaşi tradiţie, Isaac Louria considera că toate sufletele oamenilor, toate spiritele erau conţinute în acest Adam primordial. În Kabbala se poate citi un pasaj superb: ,,... aşa cum fitilul unei lumânări este făcut din mai multe fire răsucite împreună, sufletul lui Adam este împletit din sufletele tuturor fiinţelor.” Astfel, ideea fiinţei totale ţine de un mit al originilor umane, un mit antropologic.
Din punct de vedere creştin, în mod ideal, androginia trebuia să se reveleze în momentul învierii; din moment ce marca vizibilă a căderii (distincţia sexelor) nu va mai avea raţiunea să existe.
Bisexualitatea, într-adevăr, poate fi înţeleasă ca o promisiune pentru nemurire. Fără să cunoască în profunzime cauzele biologice, anticii ghiciseră deja legătura sexului cu moartea. Legendele din jurul androginiei sunt vise de nemurire. Ca un corolar, nemurirea nu neagă doar moartea ci incompletudinea sexuală, sexuarea primitivă. Este motivul pentru care alchimia, acest vis nebun de totalitate, căuta nemurirea (Marea Operă, Elixirul Nemuririi) plecând de la uniunea masculinului cu femininul. Găsim peste tot o mulţime de simboluri în acest sens (soare-lună, aur-argint, etc.). În acelaşi sens, unele practici sexuale pot fi interpretate ca realizări simbolice ale dorinţei de a fi cele două sexe în acelaşi timp.
- Cum, tu spui că Dumnezeu are două sexe, o, Trismegist?
- Da, Asclepius, şi nu doar Dumnezeu ci toate fiinţele animale şi vegetale...”
(Corpus Hermeticus, II, 20, 21, trad. A. J. Festugiere, Les Belles Lettres, 1983.)
Androginia în acest text este explicit raportată caracterului de totalitate, omniscientă şi omnipotentă a lui Dumnezeu. Ea ilustrează şi ideea că esenţa lui Dumnezeu este totalitatea. Descoperim de altfel urme discrete ale acestei androginii în tablourile reprezentând pe Hristos mort (pe cruce şi în momentul când este pus în mormânt). În epoca clasică, într-adevăr artiştii au reprezentat rana lui Iisus din coaste ca pe un sex de femeie. Androginul latent, aluzie la Iisus, este o temă recurentă în rugăciunile mistice în care, bărbaţi şi femei, nu îl invocau doar ca pe logodnicul Bisericii, dar şi ca pe Mama Divină.
Hermafroditismul era considerat ca starea originală a omului, aşa cum el a fost zămislit de Creator. Adam era androgin în Geneză: se spune că Yahve a creat bărbatul şi femeia. Şi dacă, în versetul următor, femeia a ieşit din coasta lui Adam, acest fapt dovedeşte că ea, Eva, era deja inclusă în el. Caracterul androginic al lui Adam primordial este una din temele centrale ale Kabbalei: după una din versiuni, Adam şi Eva au fost concepuţi spate în spate, cu umerii uniţi, iar Dumnezeu i-a separat apoi cu o tăietură de topor. În aceeaşi tradiţie, Isaac Louria considera că toate sufletele oamenilor, toate spiritele erau conţinute în acest Adam primordial. În Kabbala se poate citi un pasaj superb: ,,... aşa cum fitilul unei lumânări este făcut din mai multe fire răsucite împreună, sufletul lui Adam este împletit din sufletele tuturor fiinţelor.” Astfel, ideea fiinţei totale ţine de un mit al originilor umane, un mit antropologic.
Din punct de vedere creştin, în mod ideal, androginia trebuia să se reveleze în momentul învierii; din moment ce marca vizibilă a căderii (distincţia sexelor) nu va mai avea raţiunea să existe.
Bisexualitatea, într-adevăr, poate fi înţeleasă ca o promisiune pentru nemurire. Fără să cunoască în profunzime cauzele biologice, anticii ghiciseră deja legătura sexului cu moartea. Legendele din jurul androginiei sunt vise de nemurire. Ca un corolar, nemurirea nu neagă doar moartea ci incompletudinea sexuală, sexuarea primitivă. Este motivul pentru care alchimia, acest vis nebun de totalitate, căuta nemurirea (Marea Operă, Elixirul Nemuririi) plecând de la uniunea masculinului cu femininul. Găsim peste tot o mulţime de simboluri în acest sens (soare-lună, aur-argint, etc.). În acelaşi sens, unele practici sexuale pot fi interpretate ca realizări simbolice ale dorinţei de a fi cele două sexe în acelaşi timp.
duminică, 9 mai 2010
Prin diadă, către unitate
În ansamblu, mitul platonician al androginului face aluzie la trecerea de la unitate la dualitate, de la fiinţă la privarea de fiinţă şi de viaţă absolută. Mitul se opreşte anume asupra dualităţii sexelor pentru a semnala semnificaţia secretă şi obiectul ultim al erosului. Într-una din Upanişade se poate citi: ,,Nu pentru femeia în sine este dorită femeia de către bărbat ci pentru atma (principiul Lumină şi Nemurire)".(Bhradharanyaka- Upanişad,II,IV.5.) În aspectul său cel mai profund, erosul încorporează o străduinţă de a depăşi consecinţele căderii în păcat, de a evada din lumea limitativă a dualităţii şi de a restabili starea primordială, de a depăşi condiţia unei existenţe duale scindate şi determinate de ,,altul". Acesta e misterul ascuns în impulsul care îl împinge pe bărbat spre femeie cu o forţă elementară, mai presus de toate condiţionările. Ni se oferă aici, aşadar, cheia întregii metafizici a sexului:,, Prin diadă, către unitate". În dragostea sexuală recunoaştem forma cea mai universală în care oamenii încearcă orbeşte să distrugă momentan dualitatea, să depăşească frontiera dintre Eu şi non-Eu, dintre Eu şi Tu, carnea şi sexul slujind drept instrumente ale unei apropieri extatice de unificare. Etimologia cuvântului amor propusă de un ,,Fedele d'Amore" medieval, deşi fantezistă, nu e mai puţin semnificativă: ,,Particula a înseamnă ,,fără"; mor înseamnă ,,moarte"; reunindu-le, avem ,,fără moarte" adică nemurire." (A.Ricolfi, Studi sui Fedeli d'Amore, Milano, 1933, volI, p.63.).
În fond, omul, iubind şi dorind, caută confirmarea de sine, participarea la fiinţa absolută, abolirea privaţiei şi a neliniştii existenţiale conexe. Întrezărim aici drumul ce duce la domeniul erotismului mistic şi al utilizării sacrale şi magice a sexului proprie atâtor tradiţii antice: căci, încă de la început, s-a revelat fondul elementar nu fizic, ci metafizic al impulsului erotic.
(După J. Evola, Metafizica sexului, Humanitas, Bucureşti, 2006.)
În fond, omul, iubind şi dorind, caută confirmarea de sine, participarea la fiinţa absolută, abolirea privaţiei şi a neliniştii existenţiale conexe. Întrezărim aici drumul ce duce la domeniul erotismului mistic şi al utilizării sacrale şi magice a sexului proprie atâtor tradiţii antice: căci, încă de la început, s-a revelat fondul elementar nu fizic, ci metafizic al impulsului erotic.
(După J. Evola, Metafizica sexului, Humanitas, Bucureşti, 2006.)
luni, 26 aprilie 2010
Actul amoros şi re-crearea androginului
Practica amorului sacru ar însemna în zilele noastre fantasma cea mai insolită... şi, cu toate acestea, câţi dintre muritori nu au visat să atingă în timpul actului amoros starea transcendentă a ascensiunii ,,în cel de-al nouălea cer”? Puţini dintre noi însă ştiu că iubirea sinceră şi adorarea sunt de sorginte mistică şi că sacralitatea unei uniuni sexuale este cu atât mai manifestă cu cât cei doi sunt mai conştienţi de importanţa spirituală a actului amoros. Femeia îndrăgostită îl re-creează în ea pe bărbatul său interior, redescoperind în profunzimile sale ceea ce Jung numea animus, o structură subtilă complementară. Prin unirea celor doi, femeia regăseşte în ea răspunsul adecvat la aşteptările sale esenţiale, concentrate la nivelul cel mai adânc al fiinţei. Atunci ea îşi revelează integralitatea primordială şi resimte euforic condiţia androginală. Ea se simte ,, just perfect, whole again”. În mod analog, la bărbat are loc acelaşi fenomen. El îşi descoperă femeia interioară, anima, latura sa feminină originară. Prin conştienţă şi prin raportare la Sine, cei doi îşi depăşesc condiţia banală de participanţi la un act pur fizic. Ei devin Unul şi re-creează atunci un sui generis univers.
Androginul tantric
În timpul fuziunii amoroase, atunci când, datorită sublimării energiilor, cei doi sunt fixaţi în starea supramentală, pe fondul unei totale absenţe a gândirii discursive, apare un schimb subtil de energii care potenţează animus şi, respectiv, anima celor doi iubiţi. Ei devin, pe rând, activ/pasiv, emisiv/receptiv. Bărbatul devine receptiv, iar femeia are momente de adevărată ,,posesie". Ea simte că deţine controlul şi că iubitul ei se deschide cu toată fiinţa către ea. În acelaşi timp, datorită unei transmutări continue de energie, se antrenează fluxuri de energie vitală. Astfel se explică apariţia vitalităţii şi prospeţimii care survin în timpul actului amoros şi care persistă în fiinţă ore şi chiar zile întregi. Un cuplu de îndrăgostiţi tantrici poate continua jocul amoros ore întregi fără să piardă energie, ci, dimpotrivă, să se vitalizeze. Tantra este tocmai această împletire/urzeală de energii feminine şi masculine , realizarea androginală, revelarea elementului originar în fiinţă.
joi, 22 aprilie 2010
Revelaţia androginului
Era în miezul unei zile albe, când Shiva Magicianul îşi făcu simţită prezenţa-I divină…
Aveam, în acele clipe de caldă comuniune cu iubitul meu, conştienţa prezenţei Lui: fiecare gest al iubitului meu venea de la El, fiecare şoaptă a bărbatului meu se unduia pe fiinţa mea expansionată… ştiam Cine îl locuia pe bărbatul dorinţelor mele, căci El venea spre mine cu tot alaiul de dezmierdări… Femeia din mine le aştepta, din vechime, din faza ei de graţie primordială… era pentru mine uimitor cât de perfect acţiona scumpul meu, cât de adecvat răspundea aşteptărilor mele… am avut, în acele clipe, revelaţia androginului, a unificării, conştiinţa Întregului.
Aveam, în acele clipe de caldă comuniune cu iubitul meu, conştienţa prezenţei Lui: fiecare gest al iubitului meu venea de la El, fiecare şoaptă a bărbatului meu se unduia pe fiinţa mea expansionată… ştiam Cine îl locuia pe bărbatul dorinţelor mele, căci El venea spre mine cu tot alaiul de dezmierdări… Femeia din mine le aştepta, din vechime, din faza ei de graţie primordială… era pentru mine uimitor cât de perfect acţiona scumpul meu, cât de adecvat răspundea aşteptărilor mele… am avut, în acele clipe, revelaţia androginului, a unificării, conştiinţa Întregului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
